/ Muntenia / România

E we­e­kend, deci e vre­mea de plim­bare. De data asta ne-am în­drep­tat mai spre nord, că­tre îm­pre­ju­ri­mile Plo­iești­u­lui, că­u­tând po­vești in­te­re­sante și lo­curi pe care nu le-am vă­zut. Dar n‑am por­nit la drum pe DN1, cum poate ar fi fost cel mai ra­pid, ci am fă­cut dreapta la Ba­lo­tești și am tre­cut apoi prin Căci­u­lați, Moara Vlă­siei, Fi­er­binți Târg, Dridu, Adân­cata, Cio­rani și, în fine, Al­bești Pa­le­o­logu. Un tra­seu mai lung prin sa­tele mar­gi­nii de Bă­ră­gan, des­pre care am vrut să ne fa­cem o idee: cum arată, ce fel de gos­po­dă­rii, ce fel de oa­meni. M‑a mi­rat nu­mă­rul mare de ma­șini cu nu­măr de Bu­cu­rești – pro­ba­bil șai­zeci la sută din auto­tu­ris­mele par­cate în fața cur­ți­lor aveau nu­mere care în­ce­peau cu B. Asta m‑a fă­cut să cred că ge­ne­ra­ți­ile ti­nere ale aces­tor sate au ple­cat la oraș și vin în we­e­kend la pă­rinți. Aș vrea să în­țe­leg mai bine mo­de­lul eco­no­mic al aces­tor oa­meni, ce îi aduce îna­poi în sat, ce aduc cu ei de la oraș și ce iau cu ei când pleacă. Sa­tele din zona de nord nu sunt foarte pros­pere, dar au un dram de pri­cop­seală: aco­pe­ri­șu­rile sunt în bună stare, gar­du­rile stau în pi­cioare sau sunt chiar noi, ca­sele sunt re­pa­rate și zu­gră­vite. În mar­gi­nea câm­pu­lui asta este lu­cru mai rar în România.

Prima oprire am făcut‑o la Dridu, îna­inte de a trece po­dul peste Ia­lo­mița. Pe dreapta am gă­sit mâ­năs­ti­rea Dridu – o oprire ne­pla­ni­fi­cată – pe care am de­cis să o vizităm.O că­lu­gă­riță bă­trână șe­dea pe o băn­cuță, la um­bra unui ci­reș și pri­vea ușor în­crun­tată că­tre stră­i­nii care se apro­piau – cred că se în­crunta pen­tru că nu ve­dea bine cine o vi­zi­tează. Abia târându-și pa­șii, spri­ji­nindu-se în bas­ton, că­lu­gă­rița ne‑a des­chis bi­se­rica și ne‑a poftit să cum­pă­răm lu­mâ­nări și mi­ere. Era o pace to­tală, o li­niște iz­vorând din câm­pul de mă­tase, tul­bu­rată doar de pu­ți­nele adi­eri ale vân­tu­lui care le­gă­nau cren­gile pline de roade ale cireșului.

Am ur­mat dru­mul că­tre nord. As­fal­tul nu foarte nou, dar bun, ne‑a scos până la urmă în șo­seaua Plo­iești-Mi­zil, pe care am traversat‑o și am in­trat cu­rând în ora­șul Ur­lați. Care arată așa cum v‑ați ima­gina că arată un oraș de pe de­a­lu­rile din îm­pre­ju­ri­mile Plo­iești­u­lui: li­niar, cu un ames­tec de blo­curi, case vechi și noi, pră­fos și anost. Am mers pe stră­du­țele ora­șu­lui că­tre ținta noas­tră: co­na­cul Be­llu. N‑aveam mari aș­tep­tări. Dar când am ajuns acolo, am în­țe­les cât de mult ne-am în­șe­lat. Co­na­cul Be­llu nu e doar o bi­ju­te­rie în sine, prin ar­hi­tec­tură și am­pla­sa­ment, ci și prin fe­lul în care e în­tre­ți­nut și pre­zen­tat. Asta în ciuda fap­tu­lui că ac­tu­ala clă­dire este doar casa mică, de oas­peți, pen­tru că clă­di­rea prin­ci­pală s‑a ru­i­nat și din ea au ră­mas doar fun­da­ți­ile. Co­na­cul a fost ri­di­cat în ju­rul anu­lui 1850 de că­tre fa­mi­lia Be­llu, iar exis­tența sa este mar­cată de Ale­xan­dru Be­llu, un ar­tist și co­lec­țio­nar cu mult ra­fi­na­ment și multă iu­bire de cul­tură. Nu veți ve­dea fo­to­gra­fii din in­te­rior – nu sunt per­mise – și nici nu am să vă spun prea multe des­pre co­lec­ția de mo­bi­lier și obiecte de artă. Vă las plă­ce­rea să des­co­pe­riți voi în­șivă co­mo­rile din acest co­nac – dar am să vă spun că am vă­zut lu­cruri de­o­se­bite și, dacă nu unice, cel pu­țin rar în­tâl­nite. Mu­ze­o­gra­ful care ne‑a pri­mit a avut ama­bi­li­ta­tea să ne în­so­țească prin toate în­că­pe­rile și ne‑a po­ves­tit lu­cruri in­te­re­sante des­pre cei care au trăit în co­nac și des­pre co­lec­ția mu­ze­u­lui. Printr-un con­curs de no­ro­coase în­tâm­plări, co­na­cul a ră­mas me­reu mu­zeu după ce a fost do­nat Aca­de­miei Ro­mâne în 1921, ime­diat după moar­tea lui Ale­xan­dru Be­llu, ca ur­mare a do­rin­ței sale.

În fo­i­șo­rul de la in­tra­rea pe do­me­niu se gă­sesc ex­puse apa­ra­tele de fo­to­gra­fiat ale lui Ale­xan­dru Be­llu și câ­teva din fo­to­gra­fi­ile sale. Era pa­sio­nat de arta fo­to­gra­fică, iar su­biec­tul său pre­fe­rat era ță­ranca ro­mâncă, su­prinsă pe ca­meră în di­verse ipos­taze. Se simte în abor­da­rea lui pri­e­te­nia sa cu pic­to­rul Nico­lae Gri­go­rescu – multe din fo­to­gra­fii au ceva din sti­lis­tica pic­tu­ri­lor gri­go­res­ciene. Tot în fo­i­șor există o mică co­lec­ție de cos­tume po­pu­lare fe­me­iești din zona Ol­te­niei care sunt de o fru­mu­sețe ne­aș­tep­tată. Aș ve­dea ori­care din acele cos­tume pe un ca­twalk al ori­că­rei pre­zen­tări de modă – după mine ar um­bri orice cre­a­ție mo­dernă. E drept, nu sunt cos­tume ță­ră­nești, ci mai de­grabă cele pe care le pur­tau bo­ie­roai­cele – se văd ici și colo îm­bu­nă­tă­ți­rile de croi: o mâ­necă bu­fantă, una clo­che, dar mo­de­lele și lu­cră­tura sunt au­ten­tic ro­mâ­nești. Atât. Res­tul tre­buie să des­co­pe­riți sin­guri. Veți fi în­cân­tați de ceea ce veți găsi.

Am con­ti­nuat să ur­căm pe va­lea Cri­co­vu­lui Să­rat. La doar câ­țiva ki­lo­me­tri mai sus am gă­sit mâ­năs­ti­rea Jer­că­lăi. Ceea ce o face de­o­se­bită este is­to­ria ei: a fost con­stru­ită în în­tre­gime din lemn, în 1731, în sa­tul Lu­ie­riu, lângă Re­ghin. A fost apoi dă­ru­ită fa­mi­liei re­gale, în 1932, pen­tru a fi bi­se­rica cas­te­lu­lui Bran. După 1948 a în­ce­put să se de­gra­deze, așa că a tre­buit sal­vată încă o dată de pa­tri­ar­hul Jus­ti­nian: în 1956 a fost de­mon­tată și re­fă­cută com­plet în lo­cul Schi­tu­lui Cri­cov, unde se află și acum. Ul­te­rior schi­tul a de­ve­nit mâ­năs­tire. Din pă­cate nu am pu­tut in­tra, bi­se­rica fi­ind în­cu­iată și fo­lo­sită rar. Ală­turi s‑a clă­dit o bi­se­rică nouă și mare, care e în curs de a fi pic­tată. Am în­tâl­nit aici un preot bă­trân, nițel cam surd, aple­cat de mij­loc, care ne‑a po­ves­tit des­pre cât de greu se adună ba­nii pen­tru a ter­mina pic­tura și cât de de­parte i se pare clipa când sche­lele vor pu­tea fi date jos. A oftat și a spus că vor ter­mina, cu voia Dom­nu­lui, cei ce vor veni după el. Nu ne‑a lă­sat să ple­căm până nu ne‑a dă­ruit niște ico­nițe cu Maica Dom­nu­lui — “să vă apere de rele și că­dere în ispită”.

Am co­bo­răt în lun­gul Cri­co­vu­lui până la dru­mul că­tre Plo­iești și, după mai multe ezi­tări și în­cur­că­turi, am gă­sit dru­mul că­tre Flo­rești, prin Bă­i­coi. Ținta era să ve­dem Mi­cul Tri­a­non, do­me­niul Can­ta­cu­zino de la Flo­rești. Vă­zu­sem îna­inte poze pe in­ter­net, așa că ar fi tre­buit să fiu pre­gă­tit pen­tru în­tâl­ni­rea cu aceste ru­ine. Gran­doa­rea lor re­ală a de­pă­sit to­tuși aș­tep­tă­rile mele: sunt im­pre­sio­nante prin ceea ce su­ge­rează că au fost. Îmi este cu ne­pu­tință să în­țe­leg cum au pu­tut fi lă­sate să se pi­ardă ast­fel de bi­ju­te­rii ar­hi­tec­tu­rale. Sin­gura ex­pli­ca­ție – pe care o ac­cept doar din punct de ve­dere is­to­ric – este că după răz­boi au ajuns la pu­tere o clasă de oa­meni ne­e­du­cați, proști și le­neși, o pleavă a so­ci­e­tă­ții care se afla la talpa ei pen­tru că acolo îi era lo­cul. Ei au fă­cut po­si­bile mul­tele dis­tru­geri pe care azi le re­gre­tăm. N‑aș spune că după ‘90 lo­cul aces­tei clase a fost luat de al­ții mai buni…

Pe cen­tura Plo­iești­u­lui, că­tre Bu­cu­rești, am fă­cut dreapta prin Stre­j­nic și am ajuns aproape de Târ­g­șoru Vechi, la mâ­năs­ti­rea Turnu. Se spune des­pre ea că e cti­to­rită de chiar Vlad Țe­peș, în 1461 – de alt­fel Târ­g­șoru Vechi e pu­țin cu­nos­cut, dar a fost lo­cul unor curți domnești de care și-au le­gat nu­mele mai mulți domni­tori im­por­tanți ai Ță­rii Ro­mâ­nești: Mir­cea cel Bă­trân, Vla­di­slav al II-lea, Ma­tei Ba­sa­rab, Mih­nea Tur­ci­tul. E o bi­se­rică ne­în­con­ju­rată de chi­lii, în câmp des­chis. Ală­turi sunt ru­i­nele unor foste chilii.

Îna­inte de a ne în­toarce acasă, la Ciol­pani, am fă­cut o ul­timă es­cală la mâ­năs­ti­rea Ți­gă­nești. Deși nu ușor de gă­sit, dru­mul șer­puit prin pă­dure că­tre obș­tea mâ­năs­ti­rească e foarte plă­cut. Mâ­năs­ti­rea Ți­gă­nești e re­nu­mită pen­tru ate­li­e­rele sale de veș­minte pre­o­țești. Un loc li­niș­tit și în­gri­jit, cu o bi­se­rică sim­plă, în ju­rul că­reia se gă­sesc chi­li­ile măicuțelor.


Comentează pe Facebook...


Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.


Abonează-te...

Trimite-mi articolele noi la: 

Am înțeles termenii și condițiile în care sunt utilizate datele mele.