Pentru că primăvara dă semne de apropiere, m‑am gândit că ar fi bine s‑o încurajăm să vină mai iute și am sunat deschiderea sezonului de munțomanie pe anul ăsta. Unde era mai potrivit să începem decât pe niște munți mai primăvăratici, unde zăpada s‑a și topit, iar altitudinile sunt mai blânde cu cei care au hibernat câteva luni?
Așa că am pornit împreună cu prieteni către munții Măcinului. Propunerea mi‑a aparținut, deci mie mi s‑au adresat micile ironii despre altitudinile vârfurilor pe care urma să le urcăm — undeva între 200 și 500 de metri. În apărarea mea am tot menționat că n‑o să ne luptăm cu zăpada, că e o plimbare de încălzire, că am auzit că și altora le‑a plăcut.
Glumele au durat până am început să urcăm. Căci culmea Pricopanului — prima pe care am abordat‑o — începe de la 50m altitudine și urcă rapid până la aproape 300m. Nu e foarte greu, dar suficient ca să te solicite puțin și să te facă să renunți la glume. De pe Caramalău, primul vârf, am putut vedea traseul ce ne sta înainte, cu repetate coborâri și urcușuri, nici unele de speriat, dar nici de trecut cu vederea.
Peisajul e absolut special. Munții Măcinului au respectabila vârstă de 300 milioane de ani (fac parte din lanțul munților Hercinici, dacă vă mai amintiți de la geografie), iar altitudinile lor au fost cândva de peste 2000m. Așa că imaginați-vă că sunteți la 300 m altitudine într-un peisaj ca la 2000 m. Stâncă, pășune cu ierburi mici. Doar rariștile care urcă până sus, stejari chirciți din cauza lipsei de apă și a solului superficial, îți reamintesc că nu ești în golul alpin. Și vederea câmpiei care te înconjoară.
Am străbătut toată culmea Pricopanului, am coborât apoi în valea Comorii, ca să urcăm pe Boghiu și Cavalu, până la cel mai înalt vârf al munților Măcin, Țuțuiatul (467 m). Vremea a fost nemaipomenit de frumoasă, un cer senin cu doar câteva trecătoare înnorări și un vânt numai bun ca să răcorească efortul urcușurilor. Căci nu prea sunt păduri pe traseul ales de noi. Mai spre vară, când căldurile dobrogene încep să ardă câmpul, cred că e mult mai greu să înduri soarele.
Până la urmă ieșirea n‑a fost chiar o simplă plimbare: 15 kilometri de mers cu o diferență totală de nivel de 800 metri nu e chiar ceva de neglijat. E drept, nici ceva de trecut în palmares. Să nu uit: am văzut peste tot trasee marcate pentru bicicletă, deci amatorii de biking cred că apreciază și ei foarte mult zona.
Ar mai fi multe de spus: despre formațiunile stâncoase de pe culmea Pricopanului, despre culoarea specială a granitului de Măcin, despre fauna bogată din care noi am văzut doar niște șopârle și păsări (restul speciilor încă nu dădeau semne de înviorare), despre Memorial, despre popasul și izvorul amenajat din șaua Țuțuianu. Vă las însă să vedeți fotografiile, sperând că veți fi tentați să descoperiți singuri munții Măcinului. Și, dacă veți avea noroc cum am avut noi, ziua vi se va încheia cu un apus de portocală peste Dunăre.
19:04
Buna, scuze de deranj. Am de facut un proiect despre Muntii Macin iar o parte a proiectului consta in a concepe eu un traseu de 2 zile prin Muntii Macin dar nu stiu ce ar trebui sa includ in traseu pentru ca nu am fost in Muntii Macin si nu am o imagine de ansamblu ca sa stiu ce merita vazut. Ai putea sa ma ajuti, sa-mi dea cateva idei si sa-mi explici cum ai marcat traseul pe harta pentru ca trebuie si eu sa fac asta. Scuze dinou de deranj si sper sa ma poti ajuta.
19:03
Baia de final, cireasa de pe tort! Spectaculosi munti!