Pentru că duminica Rusaliilor se anunța caniculară, iar lunea ce urma era liberă, mi s‑a năzărit că mult mai bine ar fi dacă aș urca pe vreun deal, de preferință mai pe la umbra pădurii. Zis și făcut. Era miercuri, deci nu foarte mult timp rămas până la înfăptuirea mărețului plan. După câteva telefoane în stânga și‑n dreapta a rezultat că amatori de munte sunt mulți, dar în duminica de Rusalii doar doi ne-am dovedit cu adevărat dornici de urcat pe coastă. Însă, pe principiul că “two is a crowd”, nu ne-am lăsat descurajați și am pornit la drum dis de dimineață.
N‑o să vă povestesc cum a decurs drumul de la București la cabana 14 Scaune pe valea Cașoca, pentru că asta a fost treaba lui Waze. Ne‑a sucit și ne‑a răsucit pe diverse coclauri, dar am ajuns în timp record la destinație. După câțiva kilometri de macadam relativ bun am ajuns la cabană, tocmai când ne întrebam dacă nu cumva am trecut de ea și n‑am băgat‑o de seamă. Nu ne-am învârtit prea mult pe-acolo, doar cât să parchez, să umplu camelbag-ul cu apă proaspătă și să primesc confirmarea de la o tanti apărută prin curte că marcajul spre vârful Podu Calului e bun. Echipați de drum și cu mâncărimi în talpă, am luat‑o la deal.
Traseul merge un timp pe drumul de macadam care urcă ușor spre cascada Cașoca (sau Pruncea, nu mi‑e clar care e numele corect, ori poate amândouă ori fi bune) și apoi un drum forestier se desprinde spre dreapta, trece pârâul Cașoca și apucă în amonte, pe valea Trestiei. Nu știu de unde vine numele, n‑am zărit nici o trestie în drum, dar vreo motivație o exista. Cale de mai mulți kilometri se tot urcă pe drumul forestier, un traseu nu tocmai spectaculos, în schimb ușor de urmat. Singura problemă e că drumul urcă destul de susținut, iar soarele nu ne‑a prea slăbit, căci valea are direcția est-vest și mergeam cu soarele în față. Am avut mici dubii asupra punctului unde poteca se desprindea spre stânga (știam asta de pe hărți) și ne-am mai oprit în vreo două rânduri să ne asigurăm că trebuie continuat pe drumul forestier. Până la urmă aveam să aflăm că era imposibil să ratăm traseul, căci desprinderea potecii se întâmpla la capătul drumului forestier, într-un loc unde se găsește încă un soi de șantier de amenajări hidrotehnice, al cărui nume și rost nu le-am putut descifra. De acolo ne-am abătut spre stânga și am început urcușul pe piciorul Cașoca.
După macadamul drumului forestier, poteca s‑a dovedit a fi mult mai mocirloasă, nu din cale afară, dar îndeajuns cât să mai lipească vreun kil-două de pământ pe bocanci și ne-am amintit de coșmarul noroaielor din Siriu, muntele de vizavi, peste apa Buzăului. E drept că acolo a trebuit să mergem pe urme de TAF care transformase drumul de pământ într-un fel de scăldătoare de porci, iar aici aveam norocul să nu fie nici o exploatare forestieră recentă. O vreme am scăpat de soare, pentru că piciorul Cașoca e împădurit, în partea de jos mai mult cu făgete, iar pe măsură ce se urcă apare și molidul, pentru ca apoi să predomine.
Undeva, într-una din micile poieni prin care trece traseul, am cam pierdut marcajul. Poteca pare să meargă pe curba de nivel, dar de fapt traseul urcă spre muchie și marcajele nu se prea văd în marginea poienii — după vreo câteva minute de căutare l‑am regăsit, apoi iar a dispărut și iar l‑am găsit. E o zonă acolo unde n‑ar fi fost rău să fie niște stâlpi indicatori, care să dea direcția generală. În lipsa lor e bun și track-ul GPS care te scoate din încurcătură când nu mai vezi pe unde o ia marcajul. Am tot urcat și am urcat, iar soarele nu ne‑a slăbit nici el — am făcut la un moment dat o pauză de revigorare și am stors și tricourile de pe noi.
În ultima parte a sa poteca ajunge în muchia Cașoca, o culme cu poieni înguste, străjuite de pădure pe ambele versante ce coboară din ea de o parte și de alta. Altitudinea n‑a mai crescut prea mult, eram aproape de cea a vârfului, dar mărșăluitul prin soare ne‑a mai muiat nițel. Din muchie se face la un moment dat o voltă spre dreapta și se ajunge în poiana Podu Calului, iar de acolo un indicator arată direcția spre vârf. Dacă până acolo am venit pe triunghi roșu, din poiana am trecut pe cruce albastră și în 20 de minute am ajuns la vârful Podu Calului, pe care l‑am descoperit sub un observator de vânătoare dărăpănat, în mijlocul unei păduri de molid. Probabil că din observator s‑ar fi văzut ceva împrejur, dar starea lui era așa de proastă că nu ne-am încumetat să‑l urcăm.
La întoarcere am decis să apucăm un traseu nemarcat, mai exact să coborâm printr‑o vale paralelă cu cea pe care venisem — valea Pruncea — aflată un pic mai la nord. Din poiana Podu Calului am mers pe banda roșie care ducea spre intersecția Titilău și mai departe spre șaua Tehărău — ne-am abătut îndată de la marcaj și am coborât abrupt pe un versant sudic spre niște drumuri de TAF pe care le-am zărit mai jos. Le-am urmat până ne-au scos în vale, la pârâu, de unde am apucat pe drumul forestier de macadam. De o parte și de alta eram străjuiți de tufe bogate de soc în floare și tot aerul era parfumat, așa că n‑am rezistat tentației de a strânge vreo 15 inflorescențe pentru o socată răcoritoare. La capătul drumului pe valea Pruncea am ajuns la cascadă, unde ne-am întâlnit cu tot poporul român, venit cu mașinile să vadă cum cade apa și să facă poze artistice iubitelor și nevestelor. N‑am avut parte de prea multă tihnă ca să ne bucurăm de locul acela, altminteri frumos.
Cam așa s‑a scris povestea drumeției din Podu Calului, un munte nu foarte spectaculos ca peisaje, cel puțin vara. Poate că toamna, când ruginesc fagii și carpenii, povestea e alta. Noi însă am rămas cu amintirea focului din soare și socului din pahare.
Lasă un comentariu