Împarte cu prietenii










Submit

Şi dă-ne nouă gunoiul cel de toate zilele…

Stă­team zilele tre­cute în faţa unei spă­lă­to­rii auto, în timp ce maşina mea era într-una din boxe. Pe tro­tuar, în faţa spă­lă­to­riei era des­tul de frig şi bătea vân­tul, dar nu m-a atras deloc "sala de aştep­tare" unde era fum de ţigară şi gălă­gia unui post de radio. Mă uitam peste drum la cele câteva mici maga­zine şi mi-a atras atenţia o uşă albă, cu un geam mare, pe care scria "Exe­cu­tăm gar­ni­turi de fri­gi­der". M-am mirat să văd că mai există aşa ceva — un soi de doc­tor pen­tru gar­ni­turi de fri­gi­dere — şi m-am între­bat cât de mult tre­buie să uti­li­zezi un fri­gi­der până când gar­ni­tura tre­buie înlo­cu­ită — pro­ba­bil că mai mult de 10 ani.

Am obser­vat în ulti­mii ani cum au dis­pă­rut trep­tat toate aceste afa­ceri ale mici­lor meş­teşu­gari şi azi e tot mai greu să găseşti un ate­lier de repa­ra­ţii tele­vi­zoare, cea­sor­ni­cari, cizmari sau de pildă pălă­ri­eri. Ce s-a ales de toţi aceşti oameni în vâl­toa­rea nebună a ulti­mi­lor 17 ani? Pro­ba­bil că majo­ri­ta­tea au îngroşat rân­dul pen­sio­na­ri­lor, pen­tru că o bună parte a lor erau oameni vâr­st­nici. Capi­ta­lis­mul a năvă­lit peste noi toţi şi a adus odată cu el tot ce avea bun şi rău — pe nesi­mţite am tre­cut de la meş­te­rul care ne repară fri­gi­de­rul la agen­tul de vân­zări care ne con­vinge să-l înlo­cuim cu unul "no frost". De la cea­suri la mobilă, de la tele­vi­zoare la maşini totul este astăzi înlo­cuit atunci când se strică sau chiar atunci când doar s-a demo­dat. Pro­du­că­to­rii ne învaţă cu stă­ru­inţă acest prin­ci­piu.

Imi amin­tesc că am văzut la tele­vi­zor un docu­men­tar des­pre Japo­nia şi des­pre modul în care acolo aproape orice apa­rat este înlo­cuit măcar o dată pe an. Când se întâm­plă asta pro­pri­e­ta­rul scoate "vechi­tura" în stradă de unde este colec­tată de maşini de gunoi spe­ci­ale. Erau chiar şi nişte ima­gini de pe o stradă cu case înşi­ru­ite şi la fie­care uşă era un mic depo­zit de apa­ra­tură elec­tro­nică — pro­ba­bil era o zi spe­cială de colec­tare. Nişte mun­ci­tori cu mănuşi albe încăr­cau tele­vi­zoa­rele, DVD player-ele şi altele ase­me­nea într-un camion care îna­inta cu viteza mel­cu­lui pe stradă. Şi atunci m-am gân­dit că tre­buie să existe un pro­ces des­tul de com­pli­cat de dez­a­sam­blare a aces­tor apa­rate, pen­tru că Japo­nia este o ţară mică, unde spa­ţiul este foarte preţios — desi­gur nu-şi per­mit să-l ocupe cu munţi de gunoaie.

Guno­iul este efec­tul secun­dar al aces­tui nou con­cept de viaţă. Până nu demult cum­pă­ram un tele­vi­zor sau un fri­gi­der pen­tru mulţi ani, în orice caz peste zece şi dacă, Doamne fereşte, se defecta îl duceam la repa­rat într-un ate­lier, îngri­jo­raţi că nu îi vom mai găsi un leac potri­vit. Azi nu prea ne mai pasă atât de mult — ori­cum mode­lul pe care îl avem e demo­dat şi nu mai face mulţi bani aşa că îl arun­căm şi luăm unul nou. Munţi de gunoaie cresc văzând cu ochii şi n-avem nici o îngri­jo­rare că într-o zi ne vor sufoca. Mai mult, ne-am apli­cat acest model şi nouă — cei ce con­duc fir­mele în care mun­cim nu ne mai pri­vesc ca pe nişte oameni, ci ca pe maşi­nă­rii, nişte resurse de care se folo­sesc şi, dacă resursa nu e sufi­cient de bună, nu o "repară", ci o înlo­cu­iesc. Mulţi din­tre noi, tra­taţi ast­fel, am deve­nit mer­ce­nari cinici, care îşi nego­ci­ază cu îndemâ­nare sala­ri­ile la anga­jare pen­tru că ştiu că vor fi arun­caţi peste bord atunci când firma nu va mai avea nevoie de ei. Şi din tot acest con­ti­nuu pro­ces de înlo­cu­iri repe­tate ale noas­tre cu noi înşine am pro­dus şi "guno­iul" cel mai nedo­rit: oame­nii de la mar­gi­nea soci­e­tă­ţii, care ne vând ziare în inter­se­cţii şi ne spală maşi­nile în spă­lă­to­rii, cei care tră­iesc în con­di­ţii mizere şi nu mai au nici o spe­ranţă în afară de aceea de a supra­vi­eţui. Ei sunt cei pe care noi i-am înlo­cuit cu alţii mai tineri şi mai şco­liţi, iar apoi i-am împins trep­tat din lumea noas­tră până când au ajuns la mar­gi­nea ei, agăţându-se dis­pe­raţi de un azi care poate îi va duce către mâine.

M-am întors către boxa spă­lă­to­riei ca să văd dacă maşina mea era gata şi i-am văzut pe oame­nii aceia cărora cu greu le poţi ghici vâr­sta, uzi şi îngheţaţi în fri­gul pătrun­ză­tor de afară, aprinzându-şi o ţigară şi vorbindu-şi unul altuia într-o limbă stâl­cită de înju­ră­turi şi pore­cle. Unul din­tre ei, pe care cei­la­lţi îl stri­gau Chi­oru', s-a apro­piat de mine şi mi-a spus: "Şefu', e gata maşina lu' matale". L-am pri­vit câteva clipe ca sa înţe­leg de ce îl numeau chior. Cred că era doar o pore­clă, pen­tru că în ochii lui n-am zărit vreun defect fizic, ci doar un gol imens. I-am intins o hâr­tie de cinci lei pen­tru că n-am ştiut ce alt­ceva să fac ca să umplu pră­pas­tia din­tre noi.


Mulțumesc! Spune și altora despre articol.
 
Spune-mi, te rog, cum ți s-a părut articolul?
  • Interesant
  • Original
  • Amuzant
  • Plictisitor
  • Trist
  • Enervant

Share on Pinterest
There are no images.
Împarte cu prietenii










Submit

Comentarii:


  1. Adina

    Feli­ci­tari! Ai scris atat de fru­mos si de la obiect des­pre ceva dese­ori greu de des­cris in cuvinte.

    0
    0
    • Sorin Sfirlogea

      Mul­țu­mesc. Ăsta e tex­tul care m-a deter­mi­nat să incep blo­gul. Mi s-a părut că am ceva de poves­tit. Șapte ani mai târ­ziu încă mai cred asta. 🙂

      0
      0

Lasă un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *