Stăteam zilele trecute în faţa unei spălătorii auto, în timp ce maşina mea era într-una din boxe. Pe trotuar, în faţa spălătoriei era destul de frig şi bătea vântul, dar nu m‑a atras deloc “sala de aşteptare” unde era fum de ţigară şi gălăgia unui post de radio. Mă uitam peste drum la cele câteva mici magazine şi mi‑a atras atenţia o uşă albă, cu un geam mare, pe care scria “Executăm garnituri de frigider”. M‑am mirat să văd că mai există aşa ceva — un soi de doctor pentru garnituri de frigidere — şi m‑am întrebat cât de mult trebuie să utilizezi un frigider până când garnitura trebuie înlocuită — probabil că mai mult de 10 ani.
Am observat în ultimii ani cum au dispărut treptat toate aceste afaceri ale micilor meşteşugari şi azi e tot mai greu să găseşti un atelier de reparaţii televizoare, ceasornicari, cizmari sau de pildă pălărieri. Ce s‑a ales de toţi aceşti oameni în vâltoarea nebună a ultimilor 17 ani? Probabil că majoritatea au îngroşat rândul pensionarilor, pentru că o bună parte a lor erau oameni vârstnici. Capitalismul a năvălit peste noi toţi şi a adus odată cu el tot ce avea bun şi rău — pe nesimţite am trecut de la meşterul care ne repară frigiderul la agentul de vânzări care ne convinge să‑l înlocuim cu unul “no frost”. De la ceasuri la mobilă, de la televizoare la maşini totul este astăzi înlocuit atunci când se strică sau chiar atunci când doar s‑a demodat. Producătorii ne învaţă cu stăruinţă acest principiu.
Imi amintesc că am văzut la televizor un documentar despre Japonia şi despre modul în care acolo aproape orice aparat este înlocuit măcar o dată pe an. Când se întâmplă asta proprietarul scoate “vechitura” în stradă de unde este colectată de maşini de gunoi speciale. Erau chiar şi nişte imagini de pe o stradă cu case înşiruite şi la fiecare uşă era un mic depozit de aparatură electronică — probabil era o zi specială de colectare. Nişte muncitori cu mănuşi albe încărcau televizoarele, DVD player-ele şi altele asemenea într-un camion care înainta cu viteza melcului pe stradă. Şi atunci m‑am gândit că trebuie să existe un proces destul de complicat de dezasamblare a acestor aparate, pentru că Japonia este o ţară mică, unde spaţiul este foarte preţios — desigur nu-şi permit să‑l ocupe cu munţi de gunoaie.
Gunoiul este efectul secundar al acestui nou concept de viaţă. Până nu demult cumpăram un televizor sau un frigider pentru mulţi ani, în orice caz peste zece şi dacă, Doamne fereşte, se defecta îl duceam la reparat într-un atelier, îngrijoraţi că nu îi vom mai găsi un leac potrivit. Azi nu prea ne mai pasă atât de mult — oricum modelul pe care îl avem e demodat şi nu mai face mulţi bani aşa că îl aruncăm şi luăm unul nou. Munţi de gunoaie cresc văzând cu ochii şi n‑avem nici o îngrijorare că într‑o zi ne vor sufoca. Mai mult, ne-am aplicat acest model şi nouă — cei ce conduc firmele în care muncim nu ne mai privesc ca pe nişte oameni, ci ca pe maşinării, nişte resurse de care se folosesc şi, dacă resursa nu e suficient de bună, nu o “repară”, ci o înlocuiesc. Mulţi dintre noi, trataţi astfel, am devenit mercenari cinici, care îşi negociază cu îndemânare salariile la angajare pentru că ştiu că vor fi aruncaţi peste bord atunci când firma nu va mai avea nevoie de ei. Şi din tot acest continuu proces de înlocuiri repetate ale noastre cu noi înşine am produs şi “gunoiul” cel mai nedorit: oamenii de la marginea societăţii, care ne vând ziare în intersecţii şi ne spală maşinile în spălătorii, cei care trăiesc în condiţii mizere şi nu mai au nici o speranţă în afară de aceea de a supravieţui. Ei sunt cei pe care noi i‑am înlocuit cu alţii mai tineri şi mai şcoliţi, iar apoi i‑am împins treptat din lumea noastră până când au ajuns la marginea ei, agăţându-se disperaţi de un azi care poate îi va duce către mâine.
M‑am întors către boxa spălătoriei ca să văd dacă maşina mea era gata şi i‑am văzut pe oamenii aceia cărora cu greu le poţi ghici vârsta, uzi şi îngheţaţi în frigul pătrunzător de afară, aprinzându-şi o ţigară şi vorbindu-şi unul altuia într‑o limbă stâlcită de înjurături şi porecle. Unul dintre ei, pe care ceilalţi îl strigau Chioru’, s‑a apropiat de mine şi mi‑a spus: “Şefu’, e gata maşina lu’ matale”. L‑am privit câteva clipe ca sa înţeleg de ce îl numeau chior. Cred că era doar o poreclă, pentru că în ochii lui n‑am zărit vreun defect fizic, ci doar un gol imens. I‑am intins o hârtie de cinci lei pentru că n‑am ştiut ce altceva să fac ca să umplu prăpastia dintre noi.
13:01
Felicitari! Ai scris atat de frumos si de la obiect despre ceva deseori greu de descris in cuvinte.
8:01
Mulțumesc. Ăsta e textul care m‑a determinat să incep blogul. Mi s‑a părut că am ceva de povestit. Șapte ani mai târziu încă mai cred asta. 🙂