Bucurestiul este un oras minunat. Daca nu trebuie sa te intalnesti cu locuitorii lui. De indata ce trebuie sa interactionezi cu bucuresteanul, lucrurile se complica. Pentru tine.
Imi amintesc despre o teorie exprimata de un prieten, acum multi ani de zile — poate zece, care descria un soi de conspiratie generala, ce functioneaza peste tot si afecteaza pe fiecare. Era ceva ce incepea cu utilitatile: daca ai apa calda, nu ai gaze. Daca ai si gaze, ai probleme cu curentul. Daca si curentul e in regula, atunci foarte probabil vei avea probleme cu gunoiul. Daca gunoiul e rezolvat, incep problemele cu locul de parcare. Daca ai alergat pe la autoritati timp de macar o luna si ti-ai rezolvat si problema parcarii, atunci devii dubios. “Cine e, ba, nesimtitu’ asta de ii merg toate struna?”. Si uite asa apar problemele la servici. Seful te da afara. Daca nu te da afara, iti face viata un iad. Si asa mai departe.
Prietenul meu era mai elocvent decat am fost eu aici. Teoria lui avea si o latura hazoasa, desi umorul era de fapt cam negru. Adevarul este ca, uitandu-ma la viata mea si a celor din jur, constat cata energie ne irosim reciproc, luptandu-ne inutil unii cu altii. Bucurestiul a devenit o jungla in care ne luptam pentru a supravietui si orice este permis — scopul scuza mijloacele. Suntem foarte agresivi unii fata de altii in trafic sau in fata blocului pentru suprematia asupra unui petec de asfalt pe care sa parcam masina. Suntem dispusi sa ne strangem de gat la cozi. Am ajuns pana la a scoate bate si pistoale pentru a ne impune in fata celorlalti. Unde ne vom opri?
Sartre spunea ca “l’enfer sont les autres”. Plesu a completat foarte inspirat: “Le paradis c’est moi meme”. Asa ne si comportam: dreptatea mea e mai dreapta decat a ta, argumentele mele sunt mai justificate decat ale tale, judecata mea e mai buna decat a ta. Totul ne indreptateste sa fim privilegiati in raport cu ceilalti. Razboiul e total. Daca insa un primar, ales chiar de noi, inchide un intreg bulevard pentru reparatii timp de un an, cand in alte parti astfel de lucrari se incheie in maxim doua luni, suntem dispusi sa pierdem ore intregi in trafic, dar n‑avem nici o reactie colectiva. Brusc ne dispare combativitatea. Argumentele se evapora. Ridicam din umeri neputinciosi si ne acceptam conditia de victime. Nu ne putem coaliza pentru a ne cere dreptul de a circula civilizat. Nu ne putem solidariza ca sa fim tratati cu respect. In fata autoritatii suntem umili si nevolnici. Ne acumulam frustrarile si le pastram cu grija, ca sa le revarsam apoi asupra urmatorului individ cu care vom intra in contact.
Zilele trecute Carmen imi spunea ca s‑au intors niste prieteni dintr‑o vacanta in Barcelona si ca au venit impresionati de atmosfera orasului — toata lumea era zambitoare si amabila, dornica de buna dispozitie. “Oare la noi de ce nu e asa?” — se intreba Carmen. I‑am raspuns ca Barcelona e un oras turistic si ca majoritatea celor de pe strazi sunt probabil turisti — e normal sa fii vesel si binedispus in vacanta. “-Bine, dar in Bucuresti de ce nu se intampla la fel? — Da’ ce, Bucurestiul e un oras turistic?”, am intrebat eu.
Din pacate nu si nici nu are vreo sansa sa fie. Mai degraba l‑am putea declara sanatoriu de boli nervoase. Fiecare dintre noi suntem un pacient. Sper ca nu irecuperabil.
Lasă un comentariu