Sunt printre noi mulţi oameni frumoşi, mai cu seamă femei. Probabil cred asta pentru că sunt bărbat. Spun unii ca româncele sunt foarte frumoase, mai frumoase decat femeile altor naţii, mai celebre şi mai bogate decat a noastră. Se poate să fie adevărat — eu personal n‑am facut o statistică ştiinţifică, dar pot depune mărturie că, după multe vizite în Paris, capitala frumuseţii feminine, mi s‑a părut ca pariziencele sunt mai puţin frumoase decât bucureştencele, dar sunt mult mai elegante şi mai feminine. Dar destul despre statisticile mele discutabile.
Că frumuseţea a fost, este şi va fi o cale spre succes ştim cu toţii. De‑a lungul istoriei oricărui popor sunt exemple faimoase de oameni care şi-au folosit atributele fizice pentru a‑şi spori averile sau a dobândi faimă. Ceea ce mă înspăimântă pe mine în România de astăzi este amploarea acestui fenomen şi popularitatea de care se bucură în rândul generaţiilor tinere. Există o proporţie periculos de mare, deşi mă feresc să pronunţ cifre, de persoane care folosesc aceste mijloace pentru a urca în piramidele sociale şi profesionale. Să mă explic.
Probabil că vă amintiţi de vremurile de glorie ale ProTV-ului. Vremurile când cele două mâini ale lui Florin Calinescu împărţeau în stânga şi dreapta premii fabuloase, când toată naţia română asculta cu evlavie ştirile Andreei Esca. Tot în vremurile acelea exista o emisiune pentru copii care se numea Tip Top Minitop, locul unde mulţi părinti veneau să-şi expună public copiii, ca pe nişte talente extraordinare. Majoritatea erau drăguţi pentru că aşa sunt în general copiii la vârsta primelor încercări artistice — dintre ei se distingeau câţiva mai curajoşi sau chiar cu tupeu, care făceau faţă tracului şi înfruntau camerele de luat vederi cu tot aplombul cuiva care n‑are nimic de ascuns şi nimic de pierdut. M‑am întrebat adesea de ce şi-ar duce cineva copiii la un astfel de show — în fond aveam şi eu doi băieţi destul de deştepţi şi de drăguţi, dar n‑am simţit niciodată imboldul de a‑i expune în circul oraşului. N‑am găsit atunci un raspuns, dar pe măsură ce timpul a trecut, unul mi se pare din ce în ce mai probabil: convingerea că îi vor face celebri, şi faimoşi peste noapte şi astfel “le va fi mai uşor în viaţă”. Şi cu unii chiar aşa s‑a şi întâmplat: televiziunea i‑a făcut celebri. De pildă astăzi o avem printre noi pe Dana Rogoz, vedeta unor sitcom-uri (dubioase dupa gustul meu), care îşi expune nurii “pe sticlă” şi care s‑a lansat ca o nevinovată şi ingenuă Abramburică, la o altă emisiune pentru copii.
Lucrurile nu se opresc aici. Astfel de reţete de succes prind repede rădăcini şi, după treisprezece ani, copiii de atunci sunt tinerii zilelor noastre. Uitându-mă în jur văd un val de fete tinere care sunt extrem de preocupate de aspectul lor fizic şi de imaginea lor socială: merg numai la anumite magazine, poartă hainele anumitor firme, când se angajează (dacă o fac!) vor neapărat maşina de un anumit tip şi cu anumite dotări, poartă ostentativ îmbrăcăminte sexy pentru a fi remarcate de cei care au puterea economică. Nu investesc nici un leu în inteligenţa lor, care uneori nu e deloc neglijabilă, nu îşi mobilează creierul cu nici un fel de cunoştinţe — de multe ori fac studii superioare doar pentru statutul social de student şi, mai apoi, de absolvent de facultate. În schimb sunt adesea dispuse la escapade amoroase cu manageri sau cu patroni de firme în schimbul unor avantaje materiale — cele mai norocoase le putem vedea conducând maşini scumpe prin oraş, la ceasul când lumea ar trebui să se afle la muncă. Îmbătaţi de succesul lor profesional, bărbaţii din afacerile româneşti se împodobesc mândri cu astfel de trofee uşoare, într‑o continuare a competiţiei în care s‑au angajat: cine are cea mai tare maşină, cel mai scump costum, cel mai teribil ceas, cea mai mişto gagică. Nu performanţele propriu-zise, ci imaginea este cea care confirmă statutul lor de oameni de succes. Ei sunt de fapt perechile perfecte ale iubitelor lor ocazionale.
Toate astea se întâmplă oriunde în lume, poate că n‑ar trebui să fac atâta caz. Îmi pare însă că româncele au depăşit măsura şi că, de fapt, se autocondamnă la un viitor îngrozitor. Frumuseţea este o armă facilă şi extrem de eficace, dar este în egală măsură trecătoare. Ba chiar te tradează atunci când te aştepţi mai puţin. Anii vor trece peste frumoasele de azi şi, peste douăzeci de ani locul lor va fi luat de alte tinere, mai proaspete şi mai dornice de viaţă, care vor călca peste cadavre ca să ajungă acolo unde îşi doresc. Culmea ironiei este că acelea vor fi fiicele frumoaselor de azi, educate şi instruite de chiar mamele lor.
Toată lumea spune că ne aşteaptă o criză financiară şi economică în perioada următoare. Înclin să cred că e adevărat. Bărbaţii de succes ai României se vor împuţina, iar cei care vor răzbi vor fi mai săraci. Femeile lor trofeu vor trebui să se mulţumească cu mai puţin, uneori cu nimic, pentru că n‑au avut înţelepciunea ca măcar să se chivernisească în anii de belşug. Frumoasele se vor lupta între ele pentru acei bărbaţi care au rămas solvabili. Probabil că poveştile mai picante ale lumei mondene ne vor fi istorisite în tabloide. Mă întreb ce se va întâmpla cu cele mai puţin norocoase — nu mă pricep la profeţii, dar e limpede că nu le va fi prea uşor.
Uniunea Europeană ne‑a învăţat (uneori chiar cu forţa) să respectăm pe cei care suferă de handicapuri. Datorită normelor europeene avem astăzi rampe speciale de acces în clădirile publice, case special destinate lor în magazine, toalete amenajate pentru ei, spaţii rezervate în gări şi aeroporturi. S‑a găsit chiar şi o denumire specială pentru această categorie, care să nu‑i ofenseze în nici un fel: physically challenged. Oameni care au o provocare în plus, aceea de a supravieţui fără unele avantaje pe care noi ceilalţi le considerăm fireşti. Şi atunci mă întreb dacă nu vom ajunge să creăm o astfel de categorie specială şi pentru fostele noastre frumoase, care şi ele vor trebui să înfrunte o provocare în plus: supravieţuirea fără creier. Pentru că nu s‑au preocupat niciodată de utilitatea acestui organ, bănuiesc că unica lor armă în lupta cu cotidianul va rămâne poşetuţa Louis Vuitton, golită şi ea de bănuţii şi cardurile care o populau cândva. N‑ar fi drept să le lăsăm de izbelişte — nu‑i aşa? — şi atunci va trebui să le oferim locuri speciale de acces în clădirile publice ca să nu stea la cozi cum n‑au stat nici până acum, case special destinate lor în magazine unde produsele se dau gratuit, toalete amenajate cu cosmeticele scumpe cu care sunt obişnuite…
Lasă un comentariu