Împarte cu prietenii










Submit

Miezul de carton

La sfârşi­tul anu­lui, pe 30 decem­brie mă aflam la Bran, împre­ună cu mai mulţi pri­e­teni cu care am petre­cut Reve­li­o­nul şi zilele ime­diat urmă­toare. În ziua aceea, la rugă­min­tea lui Car­men — sotia mea — am făcut o mică excur­sie până în Bra­şov, ora­şul stu­denţiei noas­tre, un loc plin de amin­tiri fru­moase pen­tru noi. Am făcut o tură pe Repu­bli­cii, până în Piaţa Sfa­tu­lui şi am decis să ne răsfă­ţăm cu un desert la Casa Hirscher. A fost ca de obi­cei o ale­gere inspi­rată: res­ta­u­ran­tul e întot­dea­una un popas pe cât de plă­cut ca ambi­anţă, pe atât de rafi­nat în mate­rie culi­nară.

Dar nu des­pre asta voiam să vă poves­tesc. În timp ce aştep­tam pră­ji­tu­rile noas­tre, am obser­vat un grup care se afla la una din mesele ală­tu­rate. Un grup des­tul de nume­ros (vreo 6–7 per­soane) şi des­tul de gală­gios — mai cu seamă în lini­ş­tea obi­ş­nu­ită a loca­lu­lui. I-am obser­vat cu atenţie. Erau două femei mai tinere şi una mai în vâr­stă, ală­turi de câţiva băr­baţi. Cele tinere erau pere­chile unora din­tre băr­baţi — îmbră­cate des­tul de scump (cred) dar după nişte gus­turi îndo­iel­nice, dacă mă între­baţi pe mine. Femeia mai în vâr­stă părea mama cuiva din grup şi dis­tona com­plet prin ţinută: era o femeie sim­plă, de la ţară, des­tul de oacheşă la ten, cu aerul uşor dez­o­rien­tat al ţăra­nu­lui nău­cit de oraş. Băr­ba­ţii erau tineri, dar pli­nuţi, cu burţi şi cefe groase — semn de bruscă bunăs­tare, mani­fes­tată pro­ba­bil prin multă bere şi gră­tare. Una din­tre femei avea cu ea un bebe­luş de vreo câteva luni, pe care îl tot lua şi îl aşeza din nou într-un căru­cior foarte moder­nist, cu tot felul de gadget-uri — părea să fie foarte scump.

Felul lor de a vorbi, deşi încer­cau să pară sofis­ti­caţi, le trăda lipsa de instru­ire, mul­tele lacune în voca­bu­lar şi inco­e­renţa expri­mă­rii. Ţăranca mai în vâr­stă le trăda ori­gi­nile, pe care încer­cau să le mas­cheze alt­min­teri cu haine scumpe şi lan­doul de firmă. Subiec­tul pe care îl dez­bă­teau cu aprin­dere era legat de deci­zia nou­lui guvern insta­lat de a reveni asu­pra acor­dă­rii unei indem­ni­za­ţii de 85% din sala­riu pen­tru feme­ile care sunt în con­ce­diu de mater­ni­tate. Era evi­dent că, în con­di­ţii de criză eco­no­mică, nu vor fi resurse pen­tru o ast­fel de dăr­ni­cie. Peste asta se supra­pune şi firea româ­nu­lui care incearcă prin fra­udă să-şi cre­eze avan­taje necu­ve­nite: mulţi ar fi fost aceia care ar fi cerut un sala­riu foarte mare pen­tru o lună-două doar pen­tru a bene­fi­cia de o indem­ni­za­ţie mărită.

În fine, să revin la gru­pul pe care-l obser­vam. Cea care era mama bebe­lu­şu­lui le explica celor­la­lţi că este inad­mi­si­bil să nu i se dea o indem­ni­za­ţie mare pen­tru că ea are chel­tu­ieli foarte mari: celă­lalt copil face karate şi tenis — de unde să aco­pere atâ­tea chel­tu­ieli cu suma aia ridi­colă pe care vor "ăştia" să i-o dea? Cea­laltă femeie tânără o susţi­nea apro­bând din cap şi repe­tând din când în când: "aşa e, fată!". Bătrâna nu părea să pri­ceapă des­pre ce e vorba. Băr­ba­ţii îşi beau berea netul­bu­raţi, până când, la un moment dat unul din­tre ei s-a sătu­rat de gâl­ceava femeii şi i-a retezat-o scurt: "lasă că-ţi dau eu indem­ni­za­ţie, să-ţi ajungă!" şi a înce­put să râdă gro­bian, acom­pa­niat de cei­la­lţi mas­culi.

Pro­ba­bil că am mai văzut ast­fel de scene, per­so­na­jele aces­tea sunt des­tul de frec­vente în deco­rul vieţii noas­tre coti­diene, dar atunci şi acolo m-a izbit un gând infri­coşă­tor: ce ne facem dacă fai­moasa clasă de mij­loc a Româ­niei este în majo­ri­ta­tea ei con­stru­ită din ast­fel de per­so­naje? Ana­li­ş­tii soci­ali care se perindă pe micile ecrane ne asi­gură că suc­ce­sul eco­no­mic al ulti­mi­lor ani se dato­rează în mare măsură unei clase de mij­loc care şi-a îngroşat rân­du­rile în mod sub­stanţial — dar din cine e ea for­mată oare? Din par­ve­niţi şi inculţi? Din îmbo­gă­ţi­ţii unei eco­no­mii bazate emi­na­mente pe impor­turi şi comerţ? Din şme­che­rii care au înţe­les că poţi pune ada­o­suri comer­ci­ale mari pen­tru că româ­nul e avid de sho­pping? Şi ce ne facem dacă, sub pre­siu­nea cri­zei eco­no­mice, mie­zul soci­e­tă­ţii noas­tre va ceda, in lipsa nece­sa­rei instru­iri de care are nevoie orice om de afa­ceri res­pec­ta­bil pen­tru a tra­versa vre­muri difi­cile? Ce se va întâm­pla cu cre­di­tele pe care nu vor mai putea să le retur­neze, cu oame­nii pe care îi vor con­ce­dia, cu maşi­nile lor scumpe luate în lea­sing la care vor tre­bui să renu­nţe? Vor deveni toate astea o pia­tră de moară la gâtul nos­tru, al tutu­ror, trăgându-ne spre adân­cu­rile cri­zei?

Mă tem că răs­pun­sul e da. Mă tem că fai­moasa noas­tră clasă de mij­loc, ase­meni mili­ar­da­ri­lor autoh­toni, nu este decât o imensă buta­fo­rie de car­ton. Care la pri­mul val se va înmuia şi va atârna dezo­lant pe gar­du­rile proas­păt tra­sate ale Euro­pei unite.


Mulțumesc! Spune și altora despre articol.
 
Spune-mi, te rog, cum ți s-a părut articolul?
  • Interesant
  • Original
  • Amuzant
  • Plictisitor
  • Trist
  • Enervant

Share on Pinterest
Împarte cu prietenii










Submit

Comentarii:


Lasă un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *