La sfârşitul anului, pe 30 decembrie mă aflam la Bran, împreună cu mai mulţi prieteni cu care am petrecut Revelionul şi zilele imediat următoare. În ziua aceea, la rugămintea lui Carmen — sotia mea — am făcut o mică excursie până în Braşov, oraşul studenţiei noastre, un loc plin de amintiri frumoase pentru noi. Am făcut o tură pe Republicii, până în Piaţa Sfatului şi am decis să ne răsfăţăm cu un desert la Casa Hirscher. A fost ca de obicei o alegere inspirată: restaurantul e întotdeauna un popas pe cât de plăcut ca ambianţă, pe atât de rafinat în materie culinară.
Dar nu despre asta voiam să vă povestesc. În timp ce aşteptam prăjiturile noastre, am observat un grup care se afla la una din mesele alăturate. Un grup destul de numeros (vreo 6–7 persoane) şi destul de galăgios — mai cu seamă în liniştea obişnuită a localului. I‑am observat cu atenţie. Erau două femei mai tinere şi una mai în vârstă, alături de câţiva bărbaţi. Cele tinere erau perechile unora dintre bărbaţi — îmbrăcate destul de scump (cred) dar după nişte gusturi îndoielnice, dacă mă întrebaţi pe mine. Femeia mai în vârstă părea mama cuiva din grup şi distona complet prin ţinută: era o femeie simplă, de la ţară, destul de oacheşă la ten, cu aerul uşor dezorientat al ţăranului năucit de oraş. Bărbaţii erau tineri, dar plinuţi, cu burţi şi cefe groase — semn de bruscă bunăstare, manifestată probabil prin multă bere şi grătare. Una dintre femei avea cu ea un bebeluş de vreo câteva luni, pe care îl tot lua şi îl aşeza din nou într-un cărucior foarte modernist, cu tot felul de gadget-uri — părea să fie foarte scump.
Felul lor de a vorbi, deşi încercau să pară sofisticaţi, le trăda lipsa de instruire, multele lacune în vocabular şi incoerenţa exprimării. Ţăranca mai în vârstă le trăda originile, pe care încercau să le mascheze altminteri cu haine scumpe şi landoul de firmă. Subiectul pe care îl dezbăteau cu aprindere era legat de decizia noului guvern instalat de a reveni asupra acordării unei indemnizaţii de 85% din salariu pentru femeile care sunt în concediu de maternitate. Era evident că, în condiţii de criză economică, nu vor fi resurse pentru o astfel de dărnicie. Peste asta se suprapune şi firea românului care incearcă prin fraudă să-şi creeze avantaje necuvenite: mulţi ar fi fost aceia care ar fi cerut un salariu foarte mare pentru o lună-două doar pentru a beneficia de o indemnizaţie mărită.
În fine, să revin la grupul pe care‑l observam. Cea care era mama bebeluşului le explica celorlalţi că este inadmisibil să nu i se dea o indemnizaţie mare pentru că ea are cheltuieli foarte mari: celălalt copil face karate şi tenis — de unde să acopere atâtea cheltuieli cu suma aia ridicolă pe care vor “ăştia” să i‑o dea? Cealaltă femeie tânără o susţinea aprobând din cap şi repetând din când în când: “aşa e, fată!”. Bătrâna nu părea să priceapă despre ce e vorba. Bărbaţii îşi beau berea netulburaţi, până când, la un moment dat unul dintre ei s‑a săturat de gâlceava femeii şi i‑a retezat‑o scurt: “lasă că-ţi dau eu indemnizaţie, să-ţi ajungă!” şi a început să râdă grobian, acompaniat de ceilalţi masculi.
Probabil că am mai văzut astfel de scene, personajele acestea sunt destul de frecvente în decorul vieţii noastre cotidiene, dar atunci şi acolo m‑a izbit un gând infricoşător: ce ne facem dacă faimoasa clasă de mijloc a României este în majoritatea ei construită din astfel de personaje? Analiştii sociali care se perindă pe micile ecrane ne asigură că succesul economic al ultimilor ani se datorează în mare măsură unei clase de mijloc care şi‑a îngroşat rândurile în mod substanţial — dar din cine e ea formată oare? Din parveniţi şi inculţi? Din îmbogăţiţii unei economii bazate eminamente pe importuri şi comerţ? Din şmecherii care au înţeles că poţi pune adaosuri comerciale mari pentru că românul e avid de shopping? Şi ce ne facem dacă, sub presiunea crizei economice, miezul societăţii noastre va ceda, in lipsa necesarei instruiri de care are nevoie orice om de afaceri respectabil pentru a traversa vremuri dificile? Ce se va întâmpla cu creditele pe care nu vor mai putea să le returneze, cu oamenii pe care îi vor concedia, cu maşinile lor scumpe luate în leasing la care vor trebui să renunţe? Vor deveni toate astea o piatră de moară la gâtul nostru, al tuturor, trăgându-ne spre adâncurile crizei?
Mă tem că răspunsul e da. Mă tem că faimoasa noastră clasă de mijloc, asemeni miliardarilor autohtoni, nu este decât o imensă butaforie de carton. Care la primul val se va înmuia şi va atârna dezolant pe gardurile proaspăt trasate ale Europei unite.
Lasă un comentariu