La sfârşi­tul anu­lui, pe 30 de­cem­brie mă aflam la Bran, îm­pre­ună cu mai mulţi pri­e­teni cu care am pe­tre­cut Re­ve­li­o­nul şi zi­lele ime­diat ur­mă­toare. În ziua aceea, la ru­gă­min­tea lui Car­men — so­tia mea — am fă­cut o mică ex­cur­sie până în Bra­şov, ora­şul stu­denţiei noas­tre, un loc plin de amin­tiri fru­moase pen­tru noi. Am fă­cut o tură pe Re­pu­bli­cii, până în Pi­aţa Sfa­tu­lui şi am de­cis să ne răsfă­ţăm cu un de­sert la Casa Hirscher. A fost ca de obi­cei o ale­gere in­spi­rată: res­ta­u­ran­tul e în­tot­dea­una un po­pas pe cât de plă­cut ca am­bi­anţă, pe atât de ra­fi­nat în ma­te­rie culinară.

Dar nu des­pre asta vo­iam să vă po­ves­tesc. În timp ce aş­tep­tam pră­ji­tu­rile noas­tre, am ob­ser­vat un grup care se afla la una din me­sele ală­tu­rate. Un grup des­tul de nu­me­ros (vreo 6–7 per­soane) şi des­tul de ga­lă­gios — mai cu seamă în li­ni­ş­tea obi­ş­nu­ită a lo­ca­lu­lui. I‑am ob­ser­vat cu atenţie. Erau două fe­mei mai ti­nere şi una mai în vâr­stă, ală­turi de câţiva băr­baţi. Cele ti­nere erau pe­re­chile unora din­tre băr­baţi — îm­bră­cate des­tul de scump (cred) dar după nişte gus­turi în­do­iel­nice, dacă mă în­tre­baţi pe mine. Fe­meia mai în vâr­stă pă­rea mama cuiva din grup şi dis­tona com­plet prin ţi­nută: era o fe­meie sim­plă, de la ţară, des­tul de oa­cheşă la ten, cu ae­rul uşor dez­o­rien­tat al ţă­ra­nu­lui nă­u­cit de oraş. Băr­ba­ţii erau ti­neri, dar pli­nuţi, cu bu­rţi şi cefe groase — semn de bruscă bu­năs­tare, ma­ni­fes­tată pro­ba­bil prin multă bere şi gră­tare. Una din­tre fe­mei avea cu ea un be­be­luş de vreo câ­teva luni, pe care îl tot lua şi îl aşeza din nou într-un că­ru­cior foarte mo­der­nist, cu tot fe­lul de ga­d­get-uri — pă­rea să fie foarte scump.

Fe­lul lor de a vorbi, deşi în­cer­cau să pară so­fis­ti­caţi, le trăda lipsa de in­stru­ire, mul­tele la­cune în vo­ca­bu­lar şi in­co­e­renţa ex­pri­mă­rii. Ţă­ranca mai în vâr­stă le trăda ori­gi­nile, pe care în­cer­cau să le mas­cheze alt­min­teri cu haine scumpe şi lan­doul de firmă. Su­biec­tul pe care îl dez­bă­teau cu aprin­dere era le­gat de de­ci­zia no­u­lui gu­vern in­sta­lat de a re­veni asu­pra acor­dă­rii unei in­dem­ni­za­ţii de 85% din sa­la­riu pen­tru fe­me­ile care sunt în con­ce­diu de ma­ter­ni­tate. Era evi­dent că, în con­di­ţii de criză eco­no­mică, nu vor fi re­surse pen­tru o ast­fel de dăr­ni­cie. Peste asta se su­pra­pune şi fi­rea ro­mâ­nu­lui care in­cearcă prin fra­udă să-şi cre­eze avan­taje ne­cu­ve­nite: mulţi ar fi fost aceia care ar fi ce­rut un sa­la­riu foarte mare pen­tru o lună-două doar pen­tru a be­ne­fi­cia de o in­dem­ni­za­ţie mărită.

În fine, să re­vin la gru­pul pe care‑l ob­ser­vam. Cea care era mama be­be­lu­şu­lui le ex­plica ce­lor­la­lţi că este in­ad­mi­si­bil să nu i se dea o in­dem­ni­za­ţie mare pen­tru că ea are chel­tu­ieli foarte mari: ce­lă­lalt co­pil face ka­rate şi te­nis — de unde să aco­pere atâ­tea chel­tu­ieli cu suma aia ri­di­colă pe care vor “ăş­tia” să i‑o dea? Cea­laltă fe­meie tâ­nără o susţi­nea apro­bând din cap şi re­pe­tând din când în când: “aşa e, fată!”. Bă­trâna nu pă­rea să pri­ceapă des­pre ce e vorba. Băr­ba­ţii îşi beau be­rea ne­tul­bu­raţi, până când, la un mo­ment dat unul din­tre ei s‑a să­tu­rat de gâl­ceava fe­meii şi i‑a retezat‑o scurt: “lasă că-ţi dau eu in­dem­ni­za­ţie, să-ţi ajungă!” şi a în­ce­put să râdă gro­bian, acom­pa­niat de cei­la­lţi masculi.

Pro­ba­bil că am mai vă­zut ast­fel de scene, per­so­na­jele aces­tea sunt des­tul de frec­vente în de­co­rul vi­eţii noas­tre co­ti­diene, dar atunci şi acolo m‑a iz­bit un gând in­fri­coşă­tor: ce ne fa­cem dacă fai­moasa clasă de mij­loc a Ro­mâ­niei este în ma­jo­ri­ta­tea ei con­stru­ită din ast­fel de per­so­naje? Ana­li­ş­tii so­ci­ali care se pe­rindă pe mi­cile ecrane ne asi­gură că suc­ce­sul eco­no­mic al ul­ti­mi­lor ani se da­to­rează în mare mă­sură unei clase de mij­loc care şi‑a în­groşat rân­du­rile în mod sub­stanţial — dar din cine e ea for­mată oare? Din par­ve­niţi şi in­culţi? Din îm­bo­gă­ţi­ţii unei eco­no­mii ba­zate emi­na­mente pe im­por­turi şi co­merţ? Din şme­che­rii care au înţe­les că poţi pune ada­o­suri co­mer­ci­ale mari pen­tru că ro­mâ­nul e avid de sho­pping? Şi ce ne fa­cem dacă, sub pre­siu­nea cri­zei eco­no­mice, mie­zul so­ci­e­tă­ţii noas­tre va ceda, in lipsa ne­ce­sa­rei in­stru­iri de care are ne­voie orice om de afa­ceri res­pec­ta­bil pen­tru a tra­versa vre­muri di­fi­cile? Ce se va în­tâm­pla cu cre­di­tele pe care nu vor mai pu­tea să le re­tur­neze, cu oa­me­nii pe care îi vor con­ce­dia, cu ma­şi­nile lor scumpe lu­ate în lea­sing la care vor tre­bui să re­nu­nţe? Vor de­veni toate as­tea o pia­tră de moară la gâ­tul nos­tru, al tu­tu­ror, tră­gându-ne spre adân­cu­rile crizei?

Mă tem că răs­pun­sul e da. Mă tem că fai­moasa noas­tră clasă de mij­loc, ase­meni mi­li­ar­da­ri­lor autoh­toni, nu este de­cât o imensă bu­ta­fo­rie de car­ton. Care la pri­mul val se va în­muia şi va atârna de­zo­lant pe gar­du­rile proas­păt tra­sate ale Eu­ro­pei unite.


Comentează pe Facebook...


Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.


Abonează-te...

Trimite-mi articolele noi la: 

Am înțeles termenii și condițiile în care sunt utilizate datele mele.