Împarte cu prietenii










Submit

De ce nu mai vreau să votez

Astăzi sunt din nou ale­geri. De data asta euro­pe­ene. Presa ne ţine la curent cu pul­sul lor în cele­lalte ţări, iar veş­tile de pe alte melea­guri nu par foarte opti­miste: se anu­nţă un pro­cent sem­ni­fi­ca­tiv de absen­te­ism. Eu până acum n-am lip­sit de la nici una din ale­ge­rile ante­ri­oare, mereu am cre­zut că e de dato­ria mea să fiu acolo, să-mi spun păre­rea. Aproape întot­dea­una am resi­mţit frus­tra­rea înfrân­ge­rii, iar în puţi­nele oca­zii când cei pe care i-am votat au invins, am gus­tat amă­ră­ciu­nea con­sta­tă­rii că nimic nu s-a schim­bat şi că nici ei nu se dove­desc mai breji decât opo­nenţii lor.

De data asta însă n-am să mai merg să votez. Şi nu e vorba de plic­ti­seală sau lene, nici de sim­plu dez­in­te­res. Am înţe­les după atâţia ani de exer­ci­ţiu demo­cra­tic că de fapt pro­blema e sis­te­mul elec­to­ral. Nu cred că ale­ge­rile demo­cra­tice, în sen­sul în care le prac­ti­căm azi, sunt forma de sele­cţie poli­tică cea mai potri­vită pen­tru Româ­nia con­tem­po­rană. Şi pen­tru aşa o afir­ma­ţie am şi argu­mente. Îna­inte de a le expune am să îi lini­ş­tesc pe cei ce îşi închi­puie că visez la dic­ta­turi sau la comu­nism: nu asta am în gând. Nu am uitat cum se trăia îna­inte de '89 şi, am des­tui mar­tori, nu am fost prin­tre răsfă­ţa­ţii soar­tei în acele vre­muri.

Am ajuns la con­clu­zia că votând nu ajut în nici un fel soci­e­ta­tea în care tră­iesc — ea nu are nevoie de la mine de un vot dis­ci­pli­nat şi o pre­zenţă con­stantă, ci de expe­rienţa mea şi de capa­ci­ta­tea mea de jude­cată. Cum le-aş putea pune la dis­po­zi­ţie celor din jur? Votând? Hai să vedem… Unde se duce acest vot? Într-o urnă mare (ima­gi­nară) unde se ames­tecă împre­ună cu votu­rile celor­la­lţi elec­tori. Până aici e clar. Care e pon­de­rea aces­tui vot pe care il dau? La fel de clar — e un vot uni­tar, egal ca impor­tanţă cu cele­lalte. Aici începe să apară pro­blema mea. Adică votul meu este egal cu cel al indo­len­tu­lui, al nesi­mţi­tu­lui, al bădă­ra­nu­lui, al incom­pe­ten­tu­lui. Votul meu are egală gre­u­tate cu votul dat de cel care îşi aruncă gunoa­iele din maşină din mers, cu al ţoa­pei toante care îşi tră­ieşte viaţa între două shopping-uri, cu al celui care are doar patru clase şi abia leagă două vorbe gân­gave. Votul meu este egal cu al tutu­ror celor care nu dau doi bani pe cei din jur şi îşi tră­iesc viaţa gândindu-se doar la binele per­so­nal. Care calcă peste drep­tu­rile celor­la­lţi ca să le fie lor bine. Care se "des­curcă", chiar dacă ast­fel dis­preţu­iesc legea şi pe cei din jur. Votul meu este egal cu cel al fun­cţio­na­ru­lui public care se plânge de sala­riul mic, dar uită că n-are nici un fel de com­pe­tenţă con­cretă în afara ace­leia de a plimba nişte hâr­tii de colo-colo. Votul meu este iarăşi egal cu cel al indi­vi­du­lui care îţi zgârie maşina pen­tru că ai par­cat pe locul lui, deşi nu are nici o dovadă con­cretă a pro­pri­e­tă­ţii pe care o pre­tinde. Este egal cu al ţaţei de car­tier care îşi petrece ziua cu coa­tele pe geam, zbie­rând la copiii şi tre­că­to­rii care încalcă regu­lile sta­bi­lite de ea. Şi toţi aceş­tia sunt mult mai nume­roşi decât mine.

Sun­tem un popor încă bol­nav, departe de a fi izbă­viţi de meteh­nele sădite în noi de anii lungi de comu­nism, când scara valo­ri­lor era pro­fund alte­rată. Am uitat ce înseamnă valo­rile, am uitat ce înseamnă res­pec­tul. Nu ne mai pasă unora de cei­la­lţi nici cât ne păsa îna­inte de '89, când ne unea un fel de frondă mută împo­triva sis­te­mu­lui. Dar şi atunci eram muţi, ne lip­sea cura­jul ati­tu­di­nii de popor care îşi cunoa­şte pro­pria valoare. De îndată ce duş­ma­nul comun a dis­pă­rut, a pie­rit şi bruma de soli­da­ri­tate umană. Dorinţa de reu­şită mate­rială per­so­nală a luat locul bunu­lui simţ. Nimic nu mai e tabu, orice este per­mis dacă îţi aduce bunăs­tare. Gene­ro­zi­ta­tea a fost abo­lită. Din păcate exact lucru­rile astea ne-ar fi sal­vat. Refor­ma­rea cla­sei poli­tice, adică a celor care ne sunt repre­zen­ta­rea poli­tică, nu se poate face fără gene­ro­zi­tate şi soli­da­ri­tate. Nu e posi­bilă fără sacri­fi­cii de sine, fără one­s­ti­tate şi fără aşe­za­rea corectă a valo­ri­lor. Cui încre­dinţăm noi această grea misiune de a-i alege pe repre­zen­tanţii noş­tri? Ei bine, da, aţi ghi­cit: celor de mai sus. Ce rezul­tate ne aştep­tăm să obţi­nem ast­fel? Şi mai ales când vom obţine aceste rezul­tate? Abia atunci când majo­ri­ta­tea româ­ni­lor vor fi ajuns la un nivel de înţe­le­gere şi cul­tură care să le releve ade­vă­ra­tele valori. Mai sun­teţi tot atât de opti­mi­şti în pri­vinţa uti­li­tă­ţii votu­lui vos­tru?

Se poate ca cineva să-mi spună că vor­bind ast­fel mă pla­sez dea­su­pra celor­la­lţi. Parţial e ade­vă­rat. Mă con­si­der mai bun decât mulţi alţii, dar nu în vir­tu­tea inte­li­genţei, nici în cea a edu­ca­ţiei sau a stă­rii mate­ri­ale, ci pen­tru un motiv mult mai sim­plu: atunci când fac ceva încerc să mă gân­desc la impac­tul acţiu­ni­lor mele asu­pra celor­la­lţi. Aşa că mă con­si­der un cetă­ţean mult mai res­pon­sa­bil decât cei­la­lţi. Nu înseamnă că întot­dea­una reu­şesc să armo­ni­zez ceea ce fac cu mediul în care mă aflu — am desi­gur micile mele rău­tăţi, dorinţe stu­pide de răz­bu­nare, ran­chiuni şi frus­trări prost expri­mate — dar măcar fac exer­ci­ţiul sim­plu al ana­li­zei peri­o­dice, mă supun pro­priei cri­tici şi mă stră­dui să fiu mai bun. Pen­tru mine a vota înseamnă deci să accept ega­li­ta­tea cu non-valoarea, cu nesi­mţi­rea, cu aro­ganţa, cu lipsa de gene­ro­zi­tate. A vota înseamnă să cobor o treaptă pe care am urcat-o în ani de zile, cu efor­turi per­so­nale, din dorinţa stă­ru­i­toare de a pro­gresa. Înseamnă să mă declar înfrânt de pros­tia majo­ri­tară, accep­tând să mă ali­niez unui sis­tem care o pro­mo­vează, pen­tru a o mani­pula mai apoi.

Poate că ar fi tre­buit să explic cum cred eu că ar tre­bui să fie aleasă clasa poli­tică, dar ade­vă­rul e că nu ştiu. În orice caz nu aşa cum facem acum — e evi­dent că nu obţi­nem nici un rezul­tat de 20 de ani. Ein­stein spu­nea că defi­ni­ţia nebu­niei e să faci mereu ace­laşi lucru, dar să aşte­pţi rezul­tate dife­rite. Eu refuz să fiu nebun. Nu vreau să mai repet un exer­ci­ţiu de sele­cţie care a adus în frunte ace­eaşi oameni imo­rali, coru­pţi şi stu­pizi. Poate că votul ar tre­bui încre­dinţat numai celor care ştiu ce facă cu el, dar cum să-i defi­neşti pe aceia, cum să-i găseşti? Şi cum să-i faci să accepte imensa res­pon­sa­bi­li­tate de a alege pen­tru toţi cei­la­lţi? De aceea recu­nosc că nu ştiu cum tre­buie făcut, dar ştiu sigur că aşa cum facem acum nu e bine. Aşa că eu fac o ultimă ale­gere: să nu mai votez. Poate că dacă tot mai mulţi vor lua această ati­tu­dine va fi un sem­nal de alarmă mai serios pen­tru clasa poli­tică decât înco­lo­na­rea ordo­nată la secţi­ile de votare.


Mulțumesc! Spune și altora despre articol.
 
Spune-mi, te rog, cum ți s-a părut articolul?
  • Interesant
  • Original
  • Amuzant
  • Plictisitor
  • Trist
  • Enervant

Share on Pinterest
Împarte cu prietenii










Submit

Comentarii:


Lasă un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *