As­tăzi sunt din nou ale­geri. De data asta eu­ro­pe­ene. Presa ne ţine la cu­rent cu pul­sul lor în ce­le­lalte ţări, iar veş­tile de pe alte me­lea­guri nu par foarte op­ti­miste: se anu­nţă un pro­cent sem­ni­fi­ca­tiv de ab­sen­te­ism. Eu până acum n‑am lip­sit de la nici una din ale­ge­rile an­te­ri­oare, me­reu am cre­zut că e de da­to­ria mea să fiu acolo, să-mi spun pă­re­rea. Aproape în­tot­dea­una am re­si­mţit frus­tra­rea în­frân­ge­rii, iar în pu­ţi­nele oca­zii când cei pe care i‑am vo­tat au in­vins, am gus­tat amă­ră­ciu­nea con­sta­tă­rii că ni­mic nu s‑a schim­bat şi că nici ei nu se do­ve­desc mai breji de­cât opo­nenţii lor.

De data asta însă n‑am să mai merg să vo­tez. Şi nu e vorba de plic­ti­seală sau lene, nici de sim­plu dez­in­te­res. Am înţe­les după atâţia ani de exer­ci­ţiu de­mo­cra­tic că de fapt pro­blema e sis­te­mul elec­to­ral. Nu cred că ale­ge­rile de­mo­cra­tice, în sen­sul în care le prac­ti­căm azi, sunt forma de se­le­cţie po­li­tică cea mai po­tri­vită pen­tru Ro­mâ­nia con­tem­po­rană. Şi pen­tru aşa o afir­ma­ţie am şi ar­gu­mente. Îna­inte de a le ex­pune am să îi li­ni­ş­tesc pe cei ce îşi în­chi­puie că vi­sez la dic­ta­turi sau la co­mu­nism: nu asta am în gând. Nu am ui­tat cum se trăia îna­inte de ’89 şi, am des­tui mar­tori, nu am fost prin­tre răsfă­ţa­ţii soar­tei în acele vremuri.

Am ajuns la con­clu­zia că vo­tând nu ajut în nici un fel so­ci­e­ta­tea în care tră­iesc — ea nu are ne­voie de la mine de un vot dis­ci­pli­nat şi o pre­zenţă con­stantă, ci de ex­pe­rienţa mea şi de ca­pa­ci­ta­tea mea de ju­de­cată. Cum le-aş pu­tea pune la dis­po­zi­ţie ce­lor din jur? Vo­tând? Hai să ve­dem… Unde se duce acest vot? Într‑o urnă mare (ima­gi­nară) unde se ames­tecă îm­pre­ună cu vo­tu­rile ce­lor­la­lţi elec­tori. Până aici e clar. Care e pon­de­rea aces­tui vot pe care il dau? La fel de clar — e un vot uni­tar, egal ca im­por­tanţă cu ce­le­lalte. Aici în­cepe să apară pro­blema mea. Adică vo­tul meu este egal cu cel al in­do­len­tu­lui, al ne­si­mţi­tu­lui, al bă­dă­ra­nu­lui, al in­com­pe­ten­tu­lui. Vo­tul meu are egală gre­u­tate cu vo­tul dat de cel care îşi aruncă gu­noa­iele din ma­şină din mers, cu al ţoa­pei toante care îşi tră­ieşte vi­aţa în­tre două sho­pping-uri, cu al ce­lui care are doar pa­tru clase şi abia leagă două vorbe gân­gave. Vo­tul meu este egal cu al tu­tu­ror ce­lor care nu dau doi bani pe cei din jur şi îşi tră­iesc vi­aţa gân­dindu-se doar la bi­nele per­so­nal. Care calcă peste drep­tu­rile ce­lor­la­lţi ca să le fie lor bine. Care se “des­curcă”, chiar dacă ast­fel dis­preţu­iesc le­gea şi pe cei din jur. Vo­tul meu este egal cu cel al fun­cţio­na­ru­lui pu­blic care se plânge de sa­la­riul mic, dar uită că n‑are nici un fel de com­pe­tenţă con­cretă în afara ace­leia de a plimba nişte hâr­tii de colo-colo. Vo­tul meu este ia­răşi egal cu cel al in­di­vi­du­lui care îţi zgârie ma­şina pen­tru că ai par­cat pe lo­cul lui, deşi nu are nici o do­vadă con­cretă a pro­pri­e­tă­ţii pe care o pre­tinde. Este egal cu al ţa­ţei de car­tier care îşi pe­trece ziua cu coa­tele pe geam, zbie­rând la co­piii şi tre­că­to­rii care în­calcă re­gu­lile sta­bi­lite de ea. Şi toţi aceş­tia sunt mult mai nu­me­roşi de­cât mine.

Sun­tem un po­por încă bol­nav, de­parte de a fi iz­bă­viţi de me­teh­nele să­dite în noi de anii lungi de co­mu­nism, când scara va­lo­ri­lor era pro­fund al­te­rată. Am ui­tat ce în­seamnă va­lo­rile, am ui­tat ce în­seamnă res­pec­tul. Nu ne mai pasă unora de cei­la­lţi nici cât ne păsa îna­inte de ’89, când ne unea un fel de frondă mută îm­po­triva sis­te­mu­lui. Dar şi atunci eram muţi, ne lip­sea cu­ra­jul ati­tu­di­nii de po­por care îşi cu­noa­şte pro­pria va­loare. De în­dată ce du­ş­ma­nul co­mun a dis­pă­rut, a pie­rit şi bruma de so­li­da­ri­tate umană. Do­rinţa de re­u­şită ma­te­rială per­so­nală a luat lo­cul bu­nu­lui simţ. Ni­mic nu mai e tabu, orice este per­mis dacă îţi aduce bu­năs­tare. Ge­ne­ro­zi­ta­tea a fost abo­lită. Din pă­cate exact lu­cru­rile as­tea ne-ar fi sal­vat. Re­for­ma­rea cla­sei po­li­tice, adică a ce­lor care ne sunt re­pre­zen­ta­rea po­li­tică, nu se poate face fără ge­ne­ro­zi­tate şi so­li­da­ri­tate. Nu e po­si­bilă fără sa­cri­fi­cii de sine, fără one­s­ti­tate şi fără aşe­za­rea co­rectă a va­lo­ri­lor. Cui în­cre­dinţăm noi această grea mi­siune de a‑i alege pe re­pre­zen­tanţii noş­tri? Ei bine, da, aţi ghi­cit: ce­lor de mai sus. Ce re­zul­tate ne aş­tep­tăm să obţi­nem ast­fel? Şi mai ales când vom obţine aceste re­zul­tate? Abia atunci când ma­jo­ri­ta­tea ro­mâ­ni­lor vor fi ajuns la un nivel de înţe­le­gere şi cul­tură care să le re­leve ade­vă­ra­tele va­lori. Mai sun­teţi tot atât de op­ti­mi­şti în pri­vinţa uti­li­tă­ţii vo­tu­lui vostru?

Se poate ca ci­neva să-mi spună că vor­bind ast­fel mă pla­sez dea­su­pra ce­lor­la­lţi. Pa­rţial e ade­vă­rat. Mă con­si­der mai bun de­cât mulţi alţii, dar nu în vir­tu­tea in­te­li­genţei, nici în cea a edu­ca­ţiei sau a stă­rii ma­te­ri­ale, ci pen­tru un mo­tiv mult mai sim­plu: atunci când fac ceva în­cerc să mă gân­desc la im­pac­tul acţiu­ni­lor mele asu­pra ce­lor­la­lţi. Aşa că mă con­si­der un ce­tă­ţean mult mai res­pon­sa­bil de­cât cei­la­lţi. Nu în­seamnă că în­tot­dea­una re­u­şesc să ar­mo­ni­zez ceea ce fac cu me­diul în care mă aflu — am de­si­gur mi­cile mele ră­u­tăţi, do­rinţe stu­pide de răz­bu­nare, ran­chiuni şi frus­trări prost ex­pri­mate — dar mă­car fac exer­ci­ţiul sim­plu al ana­li­zei pe­ri­o­dice, mă su­pun pro­priei cri­tici şi mă stră­dui să fiu mai bun. Pen­tru mine a vota în­seamnă deci să ac­cept ega­li­ta­tea cu non-va­loa­rea, cu ne­si­mţi­rea, cu aro­ganţa, cu lipsa de ge­ne­ro­zi­tate. A vota în­seamnă să co­bor o treaptă pe care am urcat‑o în ani de zile, cu efor­turi per­so­nale, din do­rinţa stă­ru­i­toare de a pro­gresa. În­seamnă să mă de­clar în­frânt de pros­tia ma­jo­ri­tară, ac­cep­tând să mă ali­niez unui sis­tem care o pro­mo­vează, pen­tru a o ma­ni­pula mai apoi.

Poate că ar fi tre­buit să ex­plic cum cred eu că ar tre­bui să fie aleasă clasa po­li­tică, dar ade­vă­rul e că nu ştiu. În orice caz nu aşa cum fa­cem acum — e evi­dent că nu obţi­nem nici un re­zul­tat de 20 de ani. Ein­stein spu­nea că de­fi­ni­ţia ne­bu­niei e să faci me­reu ace­laşi lu­cru, dar să aş­te­pţi re­zul­tate di­fe­rite. Eu re­fuz să fiu ne­bun. Nu vreau să mai re­pet un exer­ci­ţiu de se­le­cţie care a adus în frunte ace­eaşi oa­meni imo­rali, co­ru­pţi şi stu­pizi. Poate că vo­tul ar tre­bui în­cre­dinţat nu­mai ce­lor care ştiu ce facă cu el, dar cum să‑i de­fi­neşti pe aceia, cum să‑i gă­seşti? Şi cum să‑i faci să ac­cepte imensa res­pon­sa­bi­li­tate de a alege pen­tru toţi cei­la­lţi? De aceea re­cu­nosc că nu ştiu cum tre­buie fă­cut, dar ştiu si­gur că aşa cum fa­cem acum nu e bine. Aşa că eu fac o ul­timă ale­gere: să nu mai vo­tez. Poate că dacă tot mai mulţi vor lua această ati­tu­dine va fi un sem­nal de alarmă mai se­rios pen­tru clasa po­li­tică de­cât în­co­lo­na­rea or­do­nată la se­cţi­ile de votare.


Comentează pe Facebook...


Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.


Abonează-te...

Trimite-mi articolele noi la: 

Am înțeles termenii și condițiile în care sunt utilizate datele mele.