Împarte cu prietenii










Submit

Manu Cavafu, colţ cu strada Victoriei

Zilele tre­cute mă aflam la Rîm­nicu Sărat, într-o seară de sâm­bătă, adus acolo de nişte eve­ni­mente triste, la care nu vreau să mă gân­desc acum. Era finele unei zile agi­tate, cu multe de făcut, aşa că eram des­tul de obo­sit, dar era prea devreme pen­tru somn. Eram sin­gur în seara res­pec­tivă – m-am gân­dit că nu mi-ar strica să fac câţiva paşi prin oraş – am locuit acolo vreme de trei ani, ime­diat după revo­lu­ţie şi m-am gân­dit să-mi rea­min­tesc anii aceia printr-o plim­bare.

E des­tul de stra­niu să vii din Bucu­reşti într-un oră­şel de pro­vin­cie, mai ales în wee­kend. Era sâm­bătă, şapte seara, cea­sul la care ora­şele mari îşi încep viaţa de noapte, când stră­zile se animă în jurul res­ta­u­ran­te­lor, tea­tre­lor sau cine­ma­to­gra­fe­lor. La Rîm­nic era o lini­şte de Bără­gan pus­tiit de vânt – sub un cer plum­bu­riu din care mai picura din când în când, stră­zile erau aproape goale. Am bân­tuit prin cen­tru, cu umbrela când sub braţ, când desfă­cută, spre par­cul cen­tral. M-am inter­sec­tat cu un grup de tineri, care con­ver­sau zgo­mo­tos des­pre dis­tra­cţia de zilele tre­cute. La un moment dat unul a spus tare, pri­vind spre maga­zi­nul prin faţa căruia tre­ceau: “Ia uite, băi, aici e Twis­ter!”. M-am gân­dit că o fi fost un maga­zin nou, dar nu părea deloc aşa – am rămas nedu­me­rit: într-un oraş în care toate punc­tele de inte­res se găsesc într-un pătrat cu latura de cinci sute de metri, cum se poate să faci des­co­pe­riri? Ce te poate lua prin sur­prin­dere? Uite că se poate…

primaria-rmsaratPar­cul era aşa cum mi-l amin­team: chi­oş­cul de fan­fară, care acum ser­vea drept adă­post celor prinşi de ploaie, ale­ile peti­cite cu asfalt, în fund pri­mă­ria zărindu-se prin­tre copa­cii bătrâni. O vorbă bună des­pre pri­mă­rie, care alt­min­teri e o clă­dire fru­moasă, con­stru­ită pe la 1897 şi des­tul de bine întreţi­nută, spre mira­rea mea. În parc a apă­rut şi o zonă de joacă pen­tru copii, cu tobo­gane şi felu­rite lea­găne – pe asta n-o ştiam, e pro­ba­bil des­tul de recentă jude­când după sta­rea bună în care se găseşte. M-am gân­dit atunci la copiii care vin acolo să se joace şi la bucu­ria lor – am pro­iec­tat sen­za­ţia asta de bucu­rie în vii­tor, imaginându-mi cum şi-o vor aminti peste ani, când vor fi adulţi.

* * *

Eu îmi amin­tesc de pildă casa buni­cii mele paterne, în culoa­rea ei de var, cu o verandă îngustă podită cu lut, unde se găsea o ladă imensă cu jucă­rii. Îmi amin­tesc sen­za­ţia de bucu­rie când ajun­geam acolo şi puteam domni peste toată acea împă­ră­ţie de comori. Mai târ­ziu mi-am făcut curaj şi am întrebat-o pe mama cum era de fapt casa buni­cii: o boj­de­ucă modestă, în maha­laua bucu­reş­teană Broş­teni, pe o uliţă pavată cu pia­tră de râu numită Manu Cavafu, cam pe unde e azi Pala­tul Copi­i­lor. Era văru­ită sim­plu şi foarte curată, dar de bună seamă nu exista cana­li­zare sau apă curentă: mama-mare adu­cea apă de la ciş­meaua de pe stradă, nu departe de poarta ei. Lada cu jucă­rii nu era imensă, ci un cufăr de lemn mai mări­şor, tic­sit într-adevăr cu jucă­rii adu­nate de bunica de pe alţi copii care cres­cu­seră sau cum­pă­rate din modesta ei pen­sie. Asta se întâm­pla prin vara lui ‘66, când eu aveam doi ani şi jumă­tate şi uite că amin­ti­rile astea, cele mai vechi pe care le am, mă mai tul­bură şi acum.

* * *

Am ieşit din parc şi m-am întors pe ace­laşi drum către cen­tru. Pe stânga, clă­di­rea fos­tei Bănci Naţio­nale era la fel de bine întreţi­nută – mi-am zis că nu sunt pier­dute spe­ranţele pen­tru Rîm­nic. Ală­turi poli­ţia ora­şu­lui, într-o fostă casă boie­rească – o biju­te­rie a înce­pu­tu­lui de secol XX, cu care pro­pri­e­ta­rul era pro­ba­bil foarte mân­dru. În faţa porţii era o Dacie Solenza din care mă stu­diau cu atenţie trei perechi de ochi poli­ţi­şti, pen­tru care pro­ba­bil păream sus­pect plimbându-mă agale prin ploaie la cea­su­rile ace­lea. I-am lăsat să mă stu­dieze în timp ce pri­veam prin gar­dul par­cu­lui spre terasa res­ta­u­ran­tu­lui unde m-am căsă­to­rit cu Car­men. Mi-am amin­tit cum mi-au furat cole­gii mireasa, cum eram de ameţit de vâl­toa­rea nunţii şi cum a doua zi după nuntă îmi ima­gi­nam cu nai­vi­tate că ar tre­bui să mă simt pro­fund schim­bat, iar eu eram ace­laşi băieţaş lip­sit de minte, cu ochii larg des­chişi către lumea din jur, care-mi părea cu totul şi cu totul nouă.

* * *

biserica-manu-cavafuA exis­tat înă­un­trul meu acel băieţel intot­dea­una, mereu uimit în faţa minu­ni­lor lumii, care n-au înce­tat să mi  se arate în cele mai felu­rite înfă­ţi­şări încă de pe vre­mea copi­lă­riei. Mama-mare mă ducea une­ori în plim­bare până la capă­tul uli­ţei, unde ajun­geam la o clă­dire impo­zantă, cu ziduri groase din pia­tră, ca ale unei cetăţi, în jurul căreia se răsu­ceau linii de tram­vai şi asta era o altă minune: vagoa­nele ace­lea roşii şi mari care tre­ceau cu mare vacarm pe lângă noi mi se păreau tare impre­sio­nante. Pen­tru mine acolo era cen­trul civi­li­za­ţiei, nu putea să existe ceva mai gro­zav de atât, aşa că de fie­care dată când ple­cam într-o ast­fel de plim­bare mă simţeam cum pro­ba­bil s-a simţit Amun­d­sen când cuce­rea polii Pămân­tu­lui. Multă vreme am cre­zut că uri­aşa clă­dire de acolo tre­buie să fi fost vreun cas­tel cu nume neş­tiut aflat prin Bucu­reşti – mai târ­ziu am rea­li­zat că era de fapt liceul Şin­cai. Din toate aces­tea nu a mai rămas decât bise­rica Manu Cavafu, unde am fost bote­zat, sugru­mată astăzi de blo­curi.

* * *

Des­prins de tro­tu­a­rul par­cu­lui din Rîm­nic m-am îndrep­tat spre strada Vic­to­riei, un fel de Corso local, necir­cu­lat de maşini şi măr­gi­nit de blo­curi cu maga­zine la par­ter. Pre­cis le ştiţi: sunt pro­men­a­dele ora­şe­lor soci­a­liste, unde venea clasa mun­ci­toare să se plimbe şi să îşi cum­pere un covrig cald. Pe-acolo prin jur stau, dacă nu s-or fi mutat între timp, câţiva cunos­cuţi ai mei, pri­e­te­nii mei de bri­dge cu care, în vre­mea când locu­iam la Rîm­nic, mă intâl­neam negreşit în fie­care vineri seară. Mi-am amin­tit amă­nu­n­tul ăsta: nu se putea sâm­băta pen­tru că sâm­băta seara cei mai mulţi din­tre pri­e­te­nii mei mer­geau în vizită la naşi sau la părinţi, ca să bea şpriţ şi să mănânce frip­tură – desi­gur că o ast­fel de dis­tra­cţie facea să pălească orice par­tidă de bri­dge, ori­cât de gro­zave ar fi fost donele jucate. strada-victorieiMi-am amin­tit şi că mă necă­jeam foarte tare pen­tru că ami­cii mei nu-mi împăr­tă­şeau patima pen­tru acest minu­nat sport şi că pre­fe­rau ceva atât de banal – până la urmă mă resem­nam, împăcându-mă în sinea mea prin gân­dul auto­mă­gu­li­tor al apar­te­nenţei mele la o cate­go­rie soci­ală supe­ri­oară, desi­gur mai inte­lec­tu­ală, dato­rată măcar ori­gi­nii bucu­reş­tene. La bal­co­nul acela de la patru stă Mugu­rel, care cânta minu­nat la chi­tară şi care-mi era par­te­ner de bri­dge – bal­co­nul lui era plin de flori fru­moase, cu tocuri de ter­mo­pan în culoa­rea lem­nu­lui, semn al bunăs­tă­rii actu­ale. Pe gan­gul de acolo mer­geam la Ionuţ, fiul ambi­ţios al con­ta­bi­lu­lui şef de la fabrica de con­fe­cţii, care se stră­duia să devină tot mai bun în tot ceea ce făcea, pro­ba­bil ca să eva­deze din oră­şe­lul natal care îl luase pri­zo­nier. Pe undeva mai încolo stă Marius, care vroia să fie şef pe undeva şi până la urmă a ajuns ce îşi dorea, numai că la gos­po­dă­ri­rea oră­şe­nească, iar ina­mi­cii săi spu­neau că e şef la maşi­nile de gunoi. Stricto sensu, era ade­vă­rat. Mai încolo, în alt bloc, locu­ieşte Mir­cea, un ingi­ner chi­mist pasio­nat de rock, care m-a pus întâia dată să ascult opera-rock Jesus Christ Super­star, pe un pic­kup Tesla. Mi-a plă­cut. Mult.

* * *

Aş vrea une­ori să mai pot să mă întorc pe Manu Cavafu, ca să revăd oame­nii de acolo. Îmi amin­tesc de nişte bătrâ­nei pe care îi numeam mamaia şi tataia – mie îmi păreau parte din fami­lie, dar de fapt erau nişte buni vecini unde ai mei mă lăsau une­ori pen­tru câteva cea­suri, când nu aveau cui să mă dea în grijă. Erau cu sigu­ranţă şi alţi vecini inte­re­sanţi, dar fie nu mi-i mai amin­tesc, fie nu i-am cunos­cut nici­o­dată. Nu ştiu de ce, întot­dea­una mi-am ima­gi­nat că locu­i­to­rii din Manu Cavafu tre­buie să fi ară­tat pre­cum cei din ilus­tra­ţi­ile bucu­reş­tene din­tre cele două răz­bo­aie mondi­ale. În lumina asta mi-o amin­tesc, cu des­tulă gre­u­tate, pe mama-mare: cor­pul ei uscă­ţiv, expre­sia de veş­nică înco­dare de pe faţă şi mâi­nile tăbă­cite de munca zil­nică – a fost toată viaţa mun­ci­toare într-o fila­tură, mai puţin în tine­reţe când, după doi ani de şcoală muncise pe câmp, în Olte­nia, de unde se tră­gea. S-a iubit cu un flă­cău care se pare că a murit apoi în răz­boi, aşa că n-am avut nici­o­dată un bunic patern; mama-mare a venit la Bucu­reşti ca să scape pro­ba­bil de ruşi­nea de a avea un copil fără să fie mări­tată. Era o femeie foarte har­nică şi curată, foarte intransi­gentă cu toţi cei din jur şi cu ea însăşi – era greu să-i fii pe plac. Sin­gura exce­pţie eram eu şi sora mea, nepoţii, pen­tru care avea o slă­bi­ciune spe­cială. A murit în ‘73, după ce boj­de­uca ei din Manu Cavafu a fost demo­lată dim­pre­ună cu tot car­ti­e­rul, iar ea fusese stră­mu­tată într-o altă mar­gine de Bucu­reşti, în Pre­lun­gi­rea Sălaj, într-un apar­ta­ment dintr-un bloc mic, în mij­lo­cul ţigă­ni­mii. Nu s-a împă­cat nici­o­dată cu noua ei con­di­ţie, dar a îndu­rat totul cu sto­icism, chiar şi atunci când a tre­buit să lupte cu can­ce­rul, sin­gu­rul care a culcat-o la pământ.

* * *

Pe strada Vic­to­riei a înce­put să plouă mărunt şi des. Am stră­bă­tut cei două-trei sute de metri ai pro­men­a­dei pri­vind la maga­zi­nele închise şi la chi­pu­rile puţi­ni­lor tre­că­tori. Majo­ri­ta­tea erau tineri, până în opt­spre­zece ani, ori eu am ple­cat din Rîm­nic acum şai­spre­zece ani – era impo­si­bil să văd pe cineva cunos­cut prin­tre ei. Şi-atunci mi-am dat seama că de fapt mi-aş fi dorit să mă întâl­nesc cu cineva, ori­cine, ca să intreb des­pre tot ce s-a întâm­plat de când am ple­cat. La capă­tul stră­zii Vic­to­riei, către șoseaua națio­nală, e un grup de copaci şi o mică fân­tână arte­zi­ană, cu ghi­z­duri rot­unde, care era desi­gur oprită pe vreme de ploaie. M-am aşe­zat lângă ea pe o bancă sub un copac, ferit de ploaie şi m-am gân­dit că ora­şul nu s-a schim­bat prea mult: oare cum ar fi fost viaţa mea dacă aş fi rămas acolo? Cine aş fi fost acum? În adân­cul ini­mii am simţit o uşu­rare că am ple­cat îna­inte să fie prea târ­ziu; nu ştiu dacă tra­seul meu ulte­rior este lău­da­bil, dar e cu sigu­ranţă mai bine decât dacă mă aban­do­nam ace­lui colţ de Bără­gan. Ca şi cum cineva mi-ar fi auzit gân­dul acesta, ploaia s-a oprit şi fân­tâna arte­zi­ană şi-a por­nit jetu­rile. Cu bor­du­rile ei sco­ro­jite şi jocul ane­mic şi ine­gal al apei, fân­tâna era maxi­mum de măreţie cita­dină pe care Rîm­ni­cul mi-l putea dărui în acea seară. M-am ridi­cat şi am ple­cat spre casă.

* * *

Dacă mă gân­desc bine, nu ştiu ce m-a îndem­nat să poves­tesc aceste crâm­peie de viaţă. Pro­ba­bil sen­ti­men­tul acut al tre­ce­rii tim­pu­lui, într-o viteză nebună, pen­tru că doar ce-am dat colţul de pe Manu Cavafu pe strada Vic­to­riei şi uite că au tre­cut deja peste patru­zeci de ani.


Mulțumesc! Spune și altora despre articol.
 
Spune-mi, te rog, cum ți s-a părut articolul?
  • Interesant
  • Original
  • Amuzant
  • Plictisitor
  • Trist
  • Enervant

Share on Pinterest
Împarte cu prietenii










Submit

Comentarii:


  1. Alice

    Asta îmi aduce aminte de fap­tul că, nu limi­tele sunt bles­te­mul nos­tru, ci fap­tul că putem fi con­dam­naţi la inter­val.
    Că ale­ge­rea nu e aşa de sim­plă cum pare, între viaţa la oraş şi viaţa la ţară, că deta­liul aici, ca poate ori­unde, modi­fică des­tine.
    Când vine vorba, mai nou şi mai des, des­pre viaţa la oraş şi viaţa la ţară, avem mai degrabă repre­zen­tanţi ai capi­ta­lei şi ai subu­r­bi­i­lor aces­teia, ceea ce nu mi se pare nici corect, nici com­plet.
    Care oraş şi care ţară?

    Am trăit 14 ani la ţară, ţară ade­vă­rată, din Româ­nia pro­fundă (unde se lua curen­tul mai mult ca la oraş şi unde am învă­ţat la lampa cu gaz), 6 ani într-un oraş de pro­vin­cie, nu toc­mai mic, şi res­tul în capi­tală.
    Iar din­tre toate locu­rile, „viaţa la oraş” mă îngro­zeşte şi acum foarte tare. Cum pot fi ora­şele de pro­vin­cie atât de moarte. N-am putut nici să mă aco­mo­dez, nici să jon­glez cu acea exis­tenţă. Nici măcar tea­trul lui Pur­că­rete, din vre­mea lui de glo­rie, n-a sal­vat situ­a­ţia.
    Chiar şi Clu­jul, în afara TIFF-ului, e un oraş mort.
    Ori­cum, am înce­tat să-mi mai pun pro­bleme în ceea ce pri­veşte ora­şul, sper să mă ferească Dum­ne­zeu şi să nu mai fiu nevo­ită să mă mai întorc acolo.

    Îmi pun însă între­bări des­pre viaţă la câm­pie, unde sper, dacă îmi va îngă­dui Dum­ne­zeu, să-mi rân­du­iesc sfârşi­tul.
    În acest an câm­pul arată mai bine, deo­a­rece a plo­uat mai mult.
    În alţi ani, totul ar fi fost pâr­jo­lit şi dezo­lant.
    Pri­vind câm­pi­ile întinse, m-am între­bat, oare oame­nii ce pun în loc, de ce anume se agaţă, tră­ind per­ma­nent sub spec­trul unui ori­zont pe care nu-l vor atinge nici­o­dată.
    Nu te poţi agăţa de firul de pai, nu te poţi rezema de umbra unui ciuline.
    Îmi închi­pui că la munte şi la deal, găseşti repede sen­sul şi sal­va­rea: căra­rea e calea, mun­tele te invită la cre­dinţă, iar din­colo de deal te aşteaptă întot­dea­una ceva.
    Dar la câm­pie? Tot ceea ce poţi face e îmbră­ţi­şa­rea pămân­tu­lui şi spe­ranţa în rodul pămân­tu­lui.
    Puţină îngă­du­inţă pen­tru oame­nii de la câm­pie.

    0
    0

Lasă un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *