Împarte cu prietenii










Submit

Geografia sufletului nostru

Mi-am adus aminte des­pre munţi. Am a-i mulţumi lui Alice pen­tru asta – un comen­ta­riu al ei mi-a rea­dus în minte nişte gân­duri mai vechi des­pre armo­nia din­tre relief şi sufle­tul fie­că­ruia din­tre noi. Nu mai ştiu unde, într-un roman cred, am citit des­pre un per­so­naj care iubea câm­pia pen­tru spa­ţiul nesfârşit pe care i-l dăruia, neîn­gră­dit de obs­ta­cole. Dim­po­trivă, mun­tele îl sufoca. Eu sunt în situ­a­ţia exact opusă.

Munţii îmi dau măsura măreţiei, a dura­bi­li­tă­ţii, a teme­i­ni­ciei. Mă fac să cred că există un temei pen­tru ceea ce clă­deşti în umbra lor, atâta timp cât nu încerci să îi sfi­dezi. Câm­pia nesfârşită mă spe­rie prin lipsa repe­re­lor – plat şi apa­rent infi­nit şesul mă apasă, mă face să mă simt vul­ne­ra­bil, fără apă­rare. Sunt atras deci de veci­nă­ta­tea pan­tei, fără să o per­cep ca pe o pro­vo­care – nici­o­dată nu mi-am dorit să fiu alpi­nist de pildă şi nici nu reu­şesc să pătrund în logica aces­tui sport. Mun­tele îmi este suport şi pri­e­ten, îl simt patern şi pro­tec­tor. Este aspru, are legi dure, dar dacă îi res­pe­cţi regu­lile te va scoate la liman. Şesul îmi pare înşe­lă­tor şi ostil – repe­rul lip­seşte ori­unde te-ai uita, o sim­plă răsu­cire pe căl­câie şi poţi porni pe un drum greşit, pierzându-te în pus­ti­e­tate.

De fapt am trăit des­tul de puţin la câm­pie. În sen­sul strict al ter­me­nu­lui. Mi-am petre­cut copi­lă­ria în Bacău, într-un car­tier vecin cu câm­pul, dar eram prea scund încă pen­tru a privi în per­spec­tivă. Pe undeva pe aproape era aero­por­tul, dar nu îmi amin­tesc de avi­oane – oare de ce? Aşa­dar am ratat şansa de a mă iden­ti­fica prin pla­ne­i­ta­tea şesu­lui. Am venit apoi la Bucu­reşti, tot într-o mar­gine de oraş, în Pre­lun­gi­rea Sălaj. Locu­iam într-un bloc de patru etaje, la par­ter, într-un apar­ta­ment de două camere: părinţii mei, sora mea şi eu. De pe fereas­tră vedeam ulti­mile blo­curi şi case ale ora­şu­lui, iar din­colo de ele se întin­dea câm­pul, dar în mod ciu­dat am ratat din nou întâl­ni­rea cu el: Bucu­reş­tiul stri­veşte prin per­so­na­li­ta­tea sa orice formă de relief, o mini­ma­li­zează, o ridi­culi­zează. Ora­şul mă absor­bea cu totul în el, îmi capta atenţia cu mulţi­mea de eve­ni­mente din­lă­un­trul său, toate nemai­vă­zute şi nema­ia­u­zite. Cred că aceea a fost ultima mea şansă de a iubi câm­pia – am ratat-o fără să ştiu că nu mi se va mai îngă­dui o altă încer­care.

Pe urmă am ple­cat la liceu, la Câm­pu­lung Mol­do­ve­nesc. Fuse­sem acolo în multe vacanţe ante­ri­oare. Munţii mă fer­me­ca­seră deja pe când eram foarte mic, puţin câte puţin, aju­taţi de bunica mea, care îmi dădea dimi­neaţa să beau lapte, des­pre care îmi spu­nea că e de căpri­oară, arătându-mi prin fereas­tra mică a bucă­ta­riei nesfă­rşi­tele păduri de brazi. Pe atunci chiar cre­deam că există cineva care aduce lap­tele de la căpri­oa­rele de pe munte – magia fun­cţiona, eram vră­jit de lumea tai­nică pe care cre­deam că munţii o adă­pos­teau. Când am sosit ca ado­les­cent, pen­tru patru ani de şcoală sil­vică, sufle­tul meu era deja pre­gă­tit pen­tru întâl­ni­rea cu munţii, ba chiar aş spune că tân­jeam după ei, la capă­tul unei prea urbane copi­lă­rii. Mun­tele m-a găsit la tim­pul potri­vit pen­tru el şi pen­tru mine: puteam să mă măsor cu el şi să învăţ să-l iubesc. Şi nici nu mi-a fost greu. Tutor mi-a fost nenea Anghel, veci­nul buni­cu­lui, un om sim­plu şi vesel, care mă lua cu el la cules de ciu­perci, învăţându-mă cum să aleg căra­rea potri­vită pen­tru a ajunge îna­poi acasă, cum să dis­ting binele de rău, adică ciu­per­cile bune de cele rele. Unora le va pare lucru de şagă, dar e foarte ade­vă­rat: dacă înveţi să dis­tingi ciu­per­cile bune de cele rele, vei învăţa să dis­tingi între oame­nii buni şi cei răi. O ciu­percă care are culori vii şi e foarte deco­ra­tivă nu e nici­o­dată comes­ti­bilă – la fel şi oame­nii prea pavoa­zaţi ascund de obi­cei defecte şi rău­tăţi, pe care se stră­duie să le mas­cheze sub apa­renţele pline de culoare. Dacă nu eşti sigur des­pre o ciu­percă poţi să îi rupi coada şi să o laşi câteva minute – ciu­per­cile bune vor rămâne albe, neschim­bate, iar cele neco­mes­ti­bile se vor înn­e­gri. Dacă nu eşti sigur de pri­e­te­nia unui om, pune-l într-o situ­a­ţie difi­cilă, care să îi tes­teze limi­tele şi vei vedea că cei buni vor rămâne neschim­baţi, în timp ce netre­b­ni­cii vor începe să împroa­şte ocări şi noroi peste toţi cei care îi con­si­deră vino­vaţi de situ­a­ţia grea în care se află. E aşa de sim­plu.

Aşa­dar eu rezo­nez cu mun­tele. Îi accept regu­lile şi limi­tele pe care mi le impune. Am învă­ţat că ale­ge­rile pe care le fac în viaţă sunt limite pe care mi le auto­im­pun, tem­po­rar, pen­tru ca mai târ­ziu să le împing mai departe şi să îndrăz­nesc mai mult, pre­cum valea unui pârâu care por­neşte îngustă şi pie­troasă, lăţindu-se mai apoi în vale. Am învă­ţat că pute­rea e inu­tilă fără stă­pâ­nire de sine şi gene­ro­zi­tate. Ade­sea uit să tră­iesc după aceste reguli, dar con­stant mă întorc la ele când trag linie după o peri­oadă din viaţa mea şi fac un bilanţ al celor întâm­plate.

M-am reîn­tâl­nit cu câm­pia la Rîm­nicu Sărat, în anii ‘90, când am ple­cat de la Târgu Neamţ (unde avu­se­sem loc de muncă prin repar­ti­ţie, după regu­lile vre­mii) pen­tru a mă ală­tura fami­liei mele, la vre­mea aceea com­pusă deja din patru mem­bri. Oco­lul sil­vic din Rîm­nic se întinde de la dea­luri îna­lte până la câm­pie, aşa că aş fi avut posi­bi­li­ta­tea să migrez trep­tat, dacă aş fi ştiut şi aş fi vrut. Cred că n-a fost cazul nici de una, nici de alta. M-am lăsat pur­tat de întâm­plare, azi pe nişte cos­tişe de deal, mâine prin umbra rară a unor sal­câmi de şes, fără să port grija geo­gra­fiei sufle­teşti pe care puteam să o explo­rez. Aşa am regă­sit câm­pul, în veci­nă­ta­tea pădu­rii de la Săl­cioara, cu miro­sul său puter­nic de pământ incins şi iarbă fier­binte, cu arşiţa nemi­loasă a amie­zei, când mă bucu­ram de umbra pădu­rii mai mult decât de obi­cei. Am mers de câteva ori pen­tru mar­cări (o ope­ra­ţie sil­vică des­pre care n-am să poves­tesc nici­de­cum aici), împre­ună cu o echipă de mun­ci­tori raco­laţi ad-hoc de pădu­rar din­tre săte­nii Săl­cioa­rei. Cel mai pro­e­mi­nent din­tre ei era nea Soare, un bătrân de vreo 70 de ani, foarte vioi pen­tru vâr­sta lui, care părea să domine pe cei­la­lţi prin expe­rienţă şi auto­ri­tate – el era pur­tă­to­rul de cuvânt al gru­pu­lui de săteni şi îmi comu­nica cu multă deter­mi­nare şi sigu­ranţă de sine când tre­buie să facem pauză şi unde e mai bine să ne oprim pen­tru masa de prânz.

Am mân­cat cu toţii la Fân­tana Săl­cioa­rei, un loc anume ales pen­tru apro­pi­e­rea de apă, reper foarte impor­tant pen­tru ori­cine tră­ieşte la câmp. Mun­te­nii îşi fac puţine griji pen­tru apă, pen­tru că ţâş­neşte de peste tot – cei de la câm­pie o preţu­iesc pen­tru că e rară şi greu de găsit. Am întins pe un ziar, desfă­cut de nea Soare, ceea ce aveam fie­care: brânză, salam, roşii, pâine. Mân­cau toţi cu poftă, mânca şi nea Soare, deşi îl necă­jea pro­teza den­tară care cam clămpă­nea în gura lui – de bună seamă pe vre­mea aceea nu se ştia de Corega. Mi-era milă de el pe de o parte şi-mi cam strica pofta de mân­care pe de alta… ce era să fac, m-am pre­fă­cut că nu aud nimic şi am înce­put să spo­ro­văim des­pre una şi alta. După masă am ajuns cum era şi cazul la poli­tică. Eu eram foarte ţără­nist şi libe­ral pe atunci, nea Soare şi ai lui erau cu FSN-ul. Poate că atunci am înţe­les cel mai bine cât de impor­tantă era pen­tru ei geo­gra­fia câm­piei în care tră­iau – mi-au spus că îl sim­pa­ti­zează pe Ili­escu pen­tru că el le-a dat pământ. Şi pen­tru că a pro­mis că n-o să vină boie­rii îna­poi. Pen­tru oame­nii aceia reli­e­ful însemna lucruri mult mai con­crete decât ar fi putut însemna pen­tru mine: era hrana de azi, sigu­ranţa zilei de mâine şi sta­tu­tul social la care visa­seră. Lasă că n-aveau bani de arat, că n-aveau unelte moderne – vorba e că-şi regă­si­seră dem­ni­ta­tea şi ros­tul.

Ţăra­nul de la munte nu şi-a pier­dut în cele mai multe cazuri ave­rea. Pămân­tul i-a rămas pen­tru că nu era posi­bilă colec­ti­vi­za­rea. Şi chiar atunci când a pier­dut o parte din pământ, nici­o­dată nu a înce­tat să spere că îl va căpăta îna­poi. Era drep­tul său, de care fusese vădu­vit pe nedrept – cre­dinţa nestră­mu­tată în drep­tate lui l-a făcut mereu să cre­adă că lucru­rile se vor indrepta. Ţăra­nul de la câmp a pier­dut tot, dacă avea ceva. A pier­dut pământ, ani­male, unelte – dem­ni­ta­tea a rămas pen­tru el doar o vorbă, bună doar de spus la săr­bă­tori, după câteva pahare de vin. Nevol­ni­cii satu­lui, beţi­vii şi putu­roşii au deve­nit noii lideri ai comu­ni­tă­ţi­lor – numiţi de comu­ni­şti pen­tru ceea ce se numea atunci “ori­gine sănă­toasă”. Gene­ra­ţii întregi au pier­dut sen­sul pro­pri­e­tă­ţii şi au ajuns să omită că de fapt pămân­tul pe care-l mun­ceau le-a apa­rţi­nut cân­dva – au pri­vit aşa­dar legile post-revoluţionare ca pe o împro­pri­e­tă­rire, nu ca pe o res­ta­u­ra­ţie. Ili­escu era un filo­tim, nu un jus­ti­ţiar. El le dăruia pământ, nu le făcea drep­tate.

Oame­nii câm­pu­lui sunt stra­nii pen­tru mine, o naţiune para­lelă pe care n-o înţe­leg ade­sea. Nu pri­cep de pildă de ce tot ceea ce clă­desc e pus sub sem­nul pro­vi­zo­ri­u­lui, menit să nu dureze şi să nu fie nici măcar fru­mos. Voca­ţia teme­i­ni­ciei le lip­seşte com­plet. Am încer­cat să-mi explic asta prin seco­lele de expu­nere la inva­da­to­rii care ardeau şi dis­tru­geau totul în cale – cei din câm­pie le erau mereu în drum – dar ştiu în adân­cul sufle­tu­lui că nu asta e expli­ca­ţia, mai ales că a tre­cut atâta timp de atunci. Gar­du­rile câm­pe­ni­lor sunt tot şubrede şi impro­vi­zate din coceni sau crengi strâmbe luate din crâng, adă­pos­tul ani­ma­le­lor e tot o dărâ­mă­tură din chir­pici ames­te­cat cu nuiele, gata să cadă peste bie­tele vie­tăţi. Cur­tea e plină de ani­male, nu e nici o sepa­ra­ţie între om şi dobi­toc, doar via este împre­j­mu­ită şi tra­tată cu preţu­ire pen­tru că de acolo vine unica sursă de diver­tis­ment a ţăra­nu­lui de la şes.

Poate că e ceva mai pro­fund decât isto­ria, poate că e geo­gra­fia încon­ju­ră­toare care ne mode­lează sufle­tele. Ţăra­nii ruşi, muji­cii, sunt ase­mă­nă­tori com­por­ta­men­tal, beţivi, sen­ti­men­tali şi pesi­mi­şti, con­vinşi că soarta le este pece­tlu­ită – stepa rusă sea­mană cu şesu­rile Mol­do­vei sau cu Bără­ga­nul… Habar n-am. Tot ce pot să spun este că, din întâm­plare sau nu, eu am ratat întâl­ni­rea cu câm­pia şi am rămas legat sufle­teşte de munţi. Fie-mi ier­tate vor­bele nepo­tri­vite des­pre câm­pi­ile din sufle­tele altora.


Mulțumesc! Spune și altora despre articol.
 
Spune-mi, te rog, cum ți s-a părut articolul?
  • Interesant
  • Original
  • Amuzant
  • Plictisitor
  • Trist
  • Enervant

Share on Pinterest
There are no images.
Împarte cu prietenii










Submit

Comentarii:


  1. vanil

    Înte­leg des­tul de bine ce vrei sa spui, pen­tru sim­plul fapt că am urmat un tra­seu ase­mă­nă­tor, în care doar coor­do­na­tele geo­gra­fice diferă.

    De ce fac cei de la câm­pie lucru­rile mai puțin trai­nice? Cred că există și un aspect eco­no­mic: pe de o parte, lipsa mate­ri­a­le­lor de con­struc­ție, mate­ri­ale care abu­ndă în zona montană. La câm­pie poți să mergi kilo­me­tri întregi și să nu găsești o pia­tră cu care sa arunci după câini. De lemn nu mai vor­besc. Pe de altă parte, e nece­si­ta­tea de a avea o casă trai­nică. Am văzut foarte multe case în zona de câm­pie ridi­cate direct pe pământ. Ori, la munte nici nu se pune pro­blema să nu începi cu o fun­da­ție sănă­toasă. Ceea ce e vala­bil într-o parte, în cea­laltă nu se mai potri­vește. Ches­tie de geo­gra­fie.

    Apoi, te mai poți uita la fân­tâni. La cam­pie, ajunge una pen­tru tot satul. Apa tre­buie adusă de la mare adân­cime (în plus, ai mai puține fân­tâni de otră­vit). La munte, în schimb, găsești una în fiece curte. De la un punct încolo, e o pro­blemă de mân­drie.

    Dar, oameni inte­re­sanți găsești peste tot și, până la urmă, asta poate fi lucrul care con­tează.

    0
    0
  2. Alice

    Eram datoare cu un răs­puns aici.
    Mă bucur că Alin a punc­tat ceea ce vro­iam şi eu, de fapt, să spun.
    Şi anume că, din­colo de expli­ca­ţi­ile antro­po­lo­gice, există această umi­li­toare cauză: cea mate­rială. Gar­du­rile repre­zintă (îmi place să cred că au repre­zen­tat) coş­ma­rul oame­ni­lor de la câm­pie: motiv de ceartă cu veci­nii dato­rită lighi­oa­ne­lor care se plim­bau în voie prin­tre gar­du­rile sără­căcios încro­pite, pri­lej pen­tru alte lighi­oane — de data asta mai săl­ba­tice (vulpi, dihori) — de a ataca oră­tă­ni­ile domes­tice, motiv de furie atunci când pro­pri­ile oră­tă­nii dădeau ata­cul la vie sau la gră­dina de legume, din cauza ace­lo­raşi gar­duri sără­căcios încro­pite. Şi nu în ulti­mul rând groaza că anul ăsta chiar tre­buie să disloc o parte dintr-un buget aproape ine­xis­tent pen­tru a latură de gard căzută.
    Când ai o gră­dină de 5000 mp, plus, pe de o parte, o gale­rie de oră­tă­nii, fie­care tre­bu­ind să aibă pro­priul obor, după numele şi ase­mă­na­rea lor, iar pe de altă parte de apă­rat via, gră­dina de legume şi gră­di­niţa de flori, lucru­rile rămân poate sim­ple, dar deloc ieftine, când iţi lip­sesc resur­sele.

    Atunci când copiii cresc şi nu mai ai chel­tu­ie­lile cu întreţi­ne­rea lor la şcoală, atunci când copiii cresc şi îşi ajută părinţii, răsar şi gar­du­rile…

    Cât des­pre fân­tâni, nu doar că acum fie­care gos­po­dă­rie are pro­pria fân­tână, dar are şi apă curentă la robi­net.

    0
    0
  3. Sorin

    Poate că da, e şi o pro­blemă mate­rială. Dar la câmp se face grâul şi porum­bul, se coace via. Le poţi da la schimb pen­tru lemn, dacă eşti gos­po­dar. Sunt sate de câm­pie în Banat unde totul e chi­ver­ni­sit şi bine făcut… Lor nu le lip­sesc mate­ri­a­lele? Până la urmă omul sfinţeşte locul.

    0
    0

Lasă un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *