Mi-am adus aminte despre munţi. Am a‑i mulţumi lui Alice pentru asta – un comentariu al ei mi‑a readus în minte nişte gânduri mai vechi despre armonia dintre relief şi sufletul fiecăruia dintre noi. Nu mai ştiu unde, într-un roman cred, am citit despre un personaj care iubea câmpia pentru spaţiul nesfârşit pe care i‑l dăruia, neîngrădit de obstacole. Dimpotrivă, muntele îl sufoca. Eu sunt în situaţia exact opusă.
Munţii îmi dau măsura măreţiei, a durabilităţii, a temeiniciei. Mă fac să cred că există un temei pentru ceea ce clădeşti în umbra lor, atâta timp cât nu încerci să îi sfidezi. Câmpia nesfârşită mă sperie prin lipsa reperelor – plat şi aparent infinit şesul mă apasă, mă face să mă simt vulnerabil, fără apărare. Sunt atras deci de vecinătatea pantei, fără să o percep ca pe o provocare – niciodată nu mi-am dorit să fiu alpinist de pildă şi nici nu reuşesc să pătrund în logica acestui sport. Muntele îmi este suport şi prieten, îl simt patern şi protector. Este aspru, are legi dure, dar dacă îi respecţi regulile te va scoate la liman. Şesul îmi pare înşelător şi ostil – reperul lipseşte oriunde te-ai uita, o simplă răsucire pe călcâie şi poţi porni pe un drum greşit, pierzându-te în pustietate.
De fapt am trăit destul de puţin la câmpie. În sensul strict al termenului. Mi-am petrecut copilăria în Bacău, într-un cartier vecin cu câmpul, dar eram prea scund încă pentru a privi în perspectivă. Pe undeva pe aproape era aeroportul, dar nu îmi amintesc de avioane – oare de ce? Aşadar am ratat şansa de a mă identifica prin planeitatea şesului. Am venit apoi la Bucureşti, tot într‑o margine de oraş, în Prelungirea Sălaj. Locuiam într-un bloc de patru etaje, la parter, într-un apartament de două camere: părinţii mei, sora mea şi eu. De pe fereastră vedeam ultimile blocuri şi case ale oraşului, iar dincolo de ele se întindea câmpul, dar în mod ciudat am ratat din nou întâlnirea cu el: Bucureştiul striveşte prin personalitatea sa orice formă de relief, o minimalizează, o ridiculizează. Oraşul mă absorbea cu totul în el, îmi capta atenţia cu mulţimea de evenimente dinlăuntrul său, toate nemaivăzute şi nemaiauzite. Cred că aceea a fost ultima mea şansă de a iubi câmpia – am ratat‑o fără să ştiu că nu mi se va mai îngădui o altă încercare.
Pe urmă am plecat la liceu, la Câmpulung Moldovenesc. Fusesem acolo în multe vacanţe anterioare. Munţii mă fermecaseră deja pe când eram foarte mic, puţin câte puţin, ajutaţi de bunica mea, care îmi dădea dimineaţa să beau lapte, despre care îmi spunea că e de căprioară, arătându-mi prin fereastra mică a bucătariei nesfărşitele păduri de brazi. Pe atunci chiar credeam că există cineva care aduce laptele de la căprioarele de pe munte – magia funcţiona, eram vrăjit de lumea tainică pe care credeam că munţii o adăposteau. Când am sosit ca adolescent, pentru patru ani de şcoală silvică, sufletul meu era deja pregătit pentru întâlnirea cu munţii, ba chiar aş spune că tânjeam după ei, la capătul unei prea urbane copilării. Muntele m‑a găsit la timpul potrivit pentru el şi pentru mine: puteam să mă măsor cu el şi să învăţ să‑l iubesc. Şi nici nu mi‑a fost greu. Tutor mi‑a fost nenea Anghel, vecinul bunicului, un om simplu şi vesel, care mă lua cu el la cules de ciuperci, învăţându-mă cum să aleg cărarea potrivită pentru a ajunge înapoi acasă, cum să disting binele de rău, adică ciupercile bune de cele rele. Unora le va pare lucru de şagă, dar e foarte adevărat: dacă înveţi să distingi ciupercile bune de cele rele, vei învăţa să distingi între oamenii buni şi cei răi. O ciupercă care are culori vii şi e foarte decorativă nu e niciodată comestibilă – la fel şi oamenii prea pavoazaţi ascund de obicei defecte şi răutăţi, pe care se străduie să le mascheze sub aparenţele pline de culoare. Dacă nu eşti sigur despre o ciupercă poţi să îi rupi coada şi să o laşi câteva minute – ciupercile bune vor rămâne albe, neschimbate, iar cele necomestibile se vor înnegri. Dacă nu eşti sigur de prietenia unui om, pune‑l într‑o situaţie dificilă, care să îi testeze limitele şi vei vedea că cei buni vor rămâne neschimbaţi, în timp ce netrebnicii vor începe să împroaşte ocări şi noroi peste toţi cei care îi consideră vinovaţi de situaţia grea în care se află. E aşa de simplu.
Aşadar eu rezonez cu muntele. Îi accept regulile şi limitele pe care mi le impune. Am învăţat că alegerile pe care le fac în viaţă sunt limite pe care mi le autoimpun, temporar, pentru ca mai târziu să le împing mai departe şi să îndrăznesc mai mult, precum valea unui pârâu care porneşte îngustă şi pietroasă, lăţindu-se mai apoi în vale. Am învăţat că puterea e inutilă fără stăpânire de sine şi generozitate. Adesea uit să trăiesc după aceste reguli, dar constant mă întorc la ele când trag linie după o perioadă din viaţa mea şi fac un bilanţ al celor întâmplate.
M‑am reîntâlnit cu câmpia la Rîmnicu Sărat, în anii ‘90, când am plecat de la Târgu Neamţ (unde avusesem loc de muncă prin repartiţie, după regulile vremii) pentru a mă alătura familiei mele, la vremea aceea compusă deja din patru membri. Ocolul silvic din Rîmnic se întinde de la dealuri înalte până la câmpie, aşa că aş fi avut posibilitatea să migrez treptat, dacă aş fi ştiut şi aş fi vrut. Cred că n‑a fost cazul nici de una, nici de alta. M‑am lăsat purtat de întâmplare, azi pe nişte costişe de deal, mâine prin umbra rară a unor salcâmi de şes, fără să port grija geografiei sufleteşti pe care puteam să o explorez. Aşa am regăsit câmpul, în vecinătatea pădurii de la Sălcioara, cu mirosul său puternic de pământ incins şi iarbă fierbinte, cu arşiţa nemiloasă a amiezei, când mă bucuram de umbra pădurii mai mult decât de obicei. Am mers de câteva ori pentru marcări (o operaţie silvică despre care n‑am să povestesc nicidecum aici), împreună cu o echipă de muncitori racolaţi ad-hoc de pădurar dintre sătenii Sălcioarei. Cel mai proeminent dintre ei era nea Soare, un bătrân de vreo 70 de ani, foarte vioi pentru vârsta lui, care părea să domine pe ceilalţi prin experienţă şi autoritate – el era purtătorul de cuvânt al grupului de săteni şi îmi comunica cu multă determinare şi siguranţă de sine când trebuie să facem pauză şi unde e mai bine să ne oprim pentru masa de prânz.
Am mâncat cu toţii la Fântana Sălcioarei, un loc anume ales pentru apropierea de apă, reper foarte important pentru oricine trăieşte la câmp. Muntenii îşi fac puţine griji pentru apă, pentru că ţâşneşte de peste tot – cei de la câmpie o preţuiesc pentru că e rară şi greu de găsit. Am întins pe un ziar, desfăcut de nea Soare, ceea ce aveam fiecare: brânză, salam, roşii, pâine. Mâncau toţi cu poftă, mânca şi nea Soare, deşi îl necăjea proteza dentară care cam clămpănea în gura lui – de bună seamă pe vremea aceea nu se ştia de Corega. Mi-era milă de el pe de o parte şi-mi cam strica pofta de mâncare pe de alta… ce era să fac, m‑am prefăcut că nu aud nimic şi am început să sporovăim despre una şi alta. După masă am ajuns cum era şi cazul la politică. Eu eram foarte ţărănist şi liberal pe atunci, nea Soare şi ai lui erau cu FSN-ul. Poate că atunci am înţeles cel mai bine cât de importantă era pentru ei geografia câmpiei în care trăiau – mi-au spus că îl simpatizează pe Iliescu pentru că el le‑a dat pământ. Şi pentru că a promis că n‑o să vină boierii înapoi. Pentru oamenii aceia relieful însemna lucruri mult mai concrete decât ar fi putut însemna pentru mine: era hrana de azi, siguranţa zilei de mâine şi statutul social la care visaseră. Lasă că n‑aveau bani de arat, că n‑aveau unelte moderne – vorba e că-şi regăsiseră demnitatea şi rostul.
Ţăranul de la munte nu şi‑a pierdut în cele mai multe cazuri averea. Pământul i‑a rămas pentru că nu era posibilă colectivizarea. Şi chiar atunci când a pierdut o parte din pământ, niciodată nu a încetat să spere că îl va căpăta înapoi. Era dreptul său, de care fusese văduvit pe nedrept – credinţa nestrămutată în dreptate lui l‑a făcut mereu să creadă că lucrurile se vor indrepta. Ţăranul de la câmp a pierdut tot, dacă avea ceva. A pierdut pământ, animale, unelte – demnitatea a rămas pentru el doar o vorbă, bună doar de spus la sărbători, după câteva pahare de vin. Nevolnicii satului, beţivii şi puturoşii au devenit noii lideri ai comunităţilor – numiţi de comunişti pentru ceea ce se numea atunci “origine sănătoasă”. Generaţii întregi au pierdut sensul proprietăţii şi au ajuns să omită că de fapt pământul pe care‑l munceau le‑a aparţinut cândva – au privit aşadar legile post-revoluţionare ca pe o împroprietărire, nu ca pe o restauraţie. Iliescu era un filotim, nu un justiţiar. El le dăruia pământ, nu le făcea dreptate.
Oamenii câmpului sunt stranii pentru mine, o naţiune paralelă pe care n‑o înţeleg adesea. Nu pricep de pildă de ce tot ceea ce clădesc e pus sub semnul provizoriului, menit să nu dureze şi să nu fie nici măcar frumos. Vocaţia temeiniciei le lipseşte complet. Am încercat să-mi explic asta prin secolele de expunere la invadatorii care ardeau şi distrugeau totul în cale – cei din câmpie le erau mereu în drum – dar ştiu în adâncul sufletului că nu asta e explicaţia, mai ales că a trecut atâta timp de atunci. Gardurile câmpenilor sunt tot şubrede şi improvizate din coceni sau crengi strâmbe luate din crâng, adăpostul animalelor e tot o dărâmătură din chirpici amestecat cu nuiele, gata să cadă peste bietele vietăţi. Curtea e plină de animale, nu e nici o separaţie între om şi dobitoc, doar via este împrejmuită şi tratată cu preţuire pentru că de acolo vine unica sursă de divertisment a ţăranului de la şes.
Poate că e ceva mai profund decât istoria, poate că e geografia înconjurătoare care ne modelează sufletele. Ţăranii ruşi, mujicii, sunt asemănători comportamental, beţivi, sentimentali şi pesimişti, convinşi că soarta le este pecetluită – stepa rusă seamană cu şesurile Moldovei sau cu Bărăganul… Habar n‑am. Tot ce pot să spun este că, din întâmplare sau nu, eu am ratat întâlnirea cu câmpia şi am rămas legat sufleteşte de munţi. Fie-mi iertate vorbele nepotrivite despre câmpiile din sufletele altora.
22:10
Poate că da, e şi o problemă materială. Dar la câmp se face grâul şi porumbul, se coace via. Le poţi da la schimb pentru lemn, dacă eşti gospodar. Sunt sate de câmpie în Banat unde totul e chivernisit şi bine făcut… Lor nu le lipsesc materialele? Până la urmă omul sfinţeşte locul.
9:10
Eram datoare cu un răspuns aici.
Mă bucur că Alin a punctat ceea ce vroiam şi eu, de fapt, să spun.
Şi anume că, dincolo de explicaţiile antropologice, există această umilitoare cauză: cea materială. Gardurile reprezintă (îmi place să cred că au reprezentat) coşmarul oamenilor de la câmpie: motiv de ceartă cu vecinii datorită lighioanelor care se plimbau în voie printre gardurile sărăcăcios încropite, prilej pentru alte lighioane — de data asta mai sălbatice (vulpi, dihori) — de a ataca orătăniile domestice, motiv de furie atunci când propriile orătănii dădeau atacul la vie sau la grădina de legume, din cauza aceloraşi garduri sărăcăcios încropite. Şi nu în ultimul rând groaza că anul ăsta chiar trebuie să disloc o parte dintr-un buget aproape inexistent pentru a latură de gard căzută.
Când ai o grădină de 5000 mp, plus, pe de o parte, o galerie de orătănii, fiecare trebuind să aibă propriul obor, după numele şi asemănarea lor, iar pe de altă parte de apărat via, grădina de legume şi grădiniţa de flori, lucrurile rămân poate simple, dar deloc ieftine, când iţi lipsesc resursele.
Atunci când copiii cresc şi nu mai ai cheltuielile cu întreţinerea lor la şcoală, atunci când copiii cresc şi îşi ajută părinţii, răsar şi gardurile…
Cât despre fântâni, nu doar că acum fiecare gospodărie are propria fântână, dar are şi apă curentă la robinet.
22:10
Înteleg destul de bine ce vrei sa spui, pentru simplul fapt că am urmat un traseu asemănător, în care doar coordonatele geografice diferă.
De ce fac cei de la câmpie lucrurile mai puțin trainice? Cred că există și un aspect economic: pe de o parte, lipsa materialelor de construcție, materiale care abundă în zona montană. La câmpie poți să mergi kilometri întregi și să nu găsești o piatră cu care sa arunci după câini. De lemn nu mai vorbesc. Pe de altă parte, e necesitatea de a avea o casă trainică. Am văzut foarte multe case în zona de câmpie ridicate direct pe pământ. Ori, la munte nici nu se pune problema să nu începi cu o fundație sănătoasă. Ceea ce e valabil într‑o parte, în cealaltă nu se mai potrivește. Chestie de geografie.
Apoi, te mai poți uita la fântâni. La campie, ajunge una pentru tot satul. Apa trebuie adusă de la mare adâncime (în plus, ai mai puține fântâni de otrăvit). La munte, în schimb, găsești una în fiece curte. De la un punct încolo, e o problemă de mândrie.
Dar, oameni interesanți găsești peste tot și, până la urmă, asta poate fi lucrul care contează.