Împarte cu prietenii










Submit

Un ragazzo matto

Nu demult, acum câtva timp, eram în Bra­şov, în con­ce­diu. Mă plim­bam cu Car­men pe strada Repu­bli­cii către Piaţa Sfa­tu­lui şi cău­tam din pri­viri un loc plă­cut unde să ne oprim pen­tru o cafea. L-am găsit pe o terasă a unei cafe­nele, pe strada Michael Weiss, aproape de inter­se­cţia cu Repu­bli­cii (pen­tru cei ce mai ştiu Bra­şo­vul ante-revoluţie, cam pe unde era lacto-barul de pe Repu­bli­cii). Ne-am aşe­zat aştep­tând să fim între­baţi ce dorim şi am văzut-o pe Car­men zâm­bind într-un fel anume, pe care îl cunosc, dar îmi e greu să îl des­criu. Pot spune că atunci când văd acel zâm­bet sunt sigur că se întâm­plă ceva neo­bi­ş­nuit.

M-am întors spre dreapta mea şi am văzut la o masă ală­tu­rată un tip de vreo 40 de ani foarte volu­bil şi comu­ni­ca­tiv. Vor­bea cu toţi cei din jur ca şi cum i-ar fi fost cunos­cuţi, chiar pri­e­teni. La un moment dat a mai venit un băr­bat sin­gur care s-a aşe­zat la o altă masă – i-a întins mâna cu cea mai mare natu­ra­leţe. Noul sosit a fost sur­prins de ges­tul atât de direct şi a răs­puns prin a întinde şi el mâna – s-au salu­tat ast­fel ca doi vechi pri­e­teni. Pri­mul l-a între­bat: “Ai venit la o bere?”, iar celă­lalt – în con­ti­nu­are uimit de abor­da­rea directă a răs­puns cu sin­ce­ri­tate: “Nu, vreau o cafea…”. “Ok.”.

Asta stâr­nea zâm­be­tele disi­mu­late cu greu ale fete­lor care ser­veau cli­enţii, ce-şi arun­cau una alteia pri­viri care insi­nuau că omul e dus de-acasă. Nu era agre­siv, doar foarte direct în vor­bi­rea lui ce ames­teca româna şi ita­li­ana, nu înjura, avea numai cuvinte bune… Într-un sătuc de câteva zeci de per­soane toată scena ar fi fost abso­lut nor­mală; aici, în mij­lo­cul Bra­şo­vu­lui, părea com­plet depla­sată. La un moment dat omul nos­tru s-a ridi­cat şi a ple­cat, oprindu-se la încă două mese ca să întrebe dacă îngheţata e bună (cei de acolo asta mân­cau) şi când i s-a con­fir­mat că “da, e bună, cum să nu” a repli­cat ita­li­eneşte: “bra­vis­simo! tanti auguri!” şi dus a fost. În urma lui se auzeau râse­tele nestă­pâ­nite ale chel­ne­ri­ţe­lor care se între­bau una pe cea­laltă: “ai văzut, tu, ce nebun era ăla?”. Ceva mi-a dis­plă­cut în rea­cţia lor, de aceea am şi ţinut minte scena.

Până la urmă între­ba­rea este: când a deve­nit anor­mal să fii pri­e­te­nos cu cei din jur? Şi de ce sunt eti­che­taţi drept nebuni cei care au cura­jul să o facă? S-a adu­nat o sumă de cutume şi con­venţii soci­ale care ne-au sepa­rat unii de cei­la­lţi, până acolo încât ne evi­tăm pri­vi­rile, ne igno­răm sau în secret chiar ne urâm. Se poate să fie o con­se­cinţă a urba­nis­mu­lui: aglo­me­ra­ţia devine sufo­cantă, nu mai ai loc, nu mai ai aer şi ast­fel celă­lalt nu mai e par­t­ner, ci con­cu­rent. El îţi ia spa­ţiul, el îţi fură tim­pul. Îl ură­şti, îl înjuri. Ai vrea să dis­pară. Poate nu în sen­sul dis­tru­ge­rii sale, ci doar să fie tele­por­tat în alt timp ca să-ţi facă ţie loc. Nu-i aşa că asta simţiţi une­ori când sun­teţi în mij­lo­cul unui blo­caj de tra­fic? Cine sunt toţi cei care vă blo­chează şi vă sufocă? Cine i-a che­mat aici, acum?

Mi se întâm­plă une­ori să gân­desc aşa, mai ales când văd şiru­rile inter­mi­na­bile de maşini la intra­rea în Bucu­reşti. văd numere de Pra­hova şi de Botoşani şi de Buzău şi mă întreb unde se duc oame­nii aştia toţi; de bună seamă că în min­tea mea nici unul nu ar avea drep­tul să fie acolo; nici nu pot să spun toate rău­tă­ţile care le gân­desc des­pre ei. Mă simt ase­diat şi inva­dat – aici e teri­to­riul meu şi toţi cei­la­lţi sunt inva­da­tori tică­loşi.

Cum ar fi fost dacă nu aş trăi la oraş, ci la ţară? Şi – vorba lui Alice – care oraş, care ţară?!? Într-un fel balansez între ţară şi oraş: Oto­pe­niul de noapte sau de wee­kend este un colţ lini­ş­tit de lume, unde poţi să mai auzi gre­ieri şi să simţi miros de câmp şi de baltă – ziua însă mă întorc în jun­gla bucu­reş­teană, ca să nu uit că ea e posi­bilă. O dată ajuns mă adap­tez – ai drep­tate Alice, nu limi­tele sunt bles­te­mul nos­tru, ci veş­ni­cul supli­ciu al inter­va­lu­lui. El ne biciuie ner­vii, ca să afle până unde se pot ten­siona fără să cedeze. Şi, Doamne, cum ne mai împin­gem limi­tele în fie­care zi!

Omul meu din Bra­şov, il raga­zzo matto, a găsit răs­pun­sul la această dilemă. A aflat calea către seni­nă­tate. A redes­chis porţile către cei­la­lţi. Lui, toţi îi sun­tem egal pri­e­teni. Lui îi putem fi uşor inter­lo­c­u­tori. Toţi avem ceva inte­re­sant de spus pen­tru el. Îi sun­tem pri­e­teni. Aş vrea să pot avea măcar un sfert din pute­rea lui de a ne privi fără pre­ju­de­căţi. Şi, mai ales, fără rău­tate.


Mulțumesc! Spune și altora despre articol.
 
Spune-mi, te rog, cum ți s-a părut articolul?
  • Interesant
  • Original
  • Amuzant
  • Plictisitor
  • Trist
  • Enervant


Share on Pinterest
There are no images.
Împarte cu prietenii










Submit

Comentarii:


Lasă un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *