Nu demult, acum câtva timp, eram în Braşov, în concediu. Mă plimbam cu Carmen pe strada Republicii către Piaţa Sfatului şi căutam din priviri un loc plăcut unde să ne oprim pentru o cafea. L‑am găsit pe o terasă a unei cafenele, pe strada Michael Weiss, aproape de intersecţia cu Republicii (pentru cei ce mai ştiu Braşovul ante-revoluţie, cam pe unde era lacto-barul de pe Republicii). Ne-am aşezat aşteptând să fim întrebaţi ce dorim şi am văzut‑o pe Carmen zâmbind într-un fel anume, pe care îl cunosc, dar îmi e greu să îl descriu. Pot spune că atunci când văd acel zâmbet sunt sigur că se întâmplă ceva neobişnuit.
M‑am întors spre dreapta mea şi am văzut la o masă alăturată un tip de vreo 40 de ani foarte volubil şi comunicativ. Vorbea cu toţi cei din jur ca şi cum i‑ar fi fost cunoscuţi, chiar prieteni. La un moment dat a mai venit un bărbat singur care s‑a aşezat la o altă masă – i‑a întins mâna cu cea mai mare naturaleţe. Noul sosit a fost surprins de gestul atât de direct şi a răspuns prin a întinde şi el mâna – s‑au salutat astfel ca doi vechi prieteni. Primul l‑a întrebat: “Ai venit la o bere?”, iar celălalt – în continuare uimit de abordarea directă a răspuns cu sinceritate: “Nu, vreau o cafea…”. “Ok.”.
Asta stârnea zâmbetele disimulate cu greu ale fetelor care serveau clienţii, ce-şi aruncau una alteia priviri care insinuau că omul e dus de-acasă. Nu era agresiv, doar foarte direct în vorbirea lui ce amesteca româna şi italiana, nu înjura, avea numai cuvinte bune… Într-un sătuc de câteva zeci de persoane toată scena ar fi fost absolut normală; aici, în mijlocul Braşovului, părea complet deplasată. La un moment dat omul nostru s‑a ridicat şi a plecat, oprindu-se la încă două mese ca să întrebe dacă îngheţata e bună (cei de acolo asta mâncau) şi când i s‑a confirmat că “da, e bună, cum să nu” a replicat italieneşte: “bravissimo! tanti auguri!” şi dus a fost. În urma lui se auzeau râsetele nestăpânite ale chelneriţelor care se întrebau una pe cealaltă: “ai văzut, tu, ce nebun era ăla?”. Ceva mi‑a displăcut în reacţia lor, de aceea am şi ţinut minte scena.
Până la urmă întrebarea este: când a devenit anormal să fii prietenos cu cei din jur? Şi de ce sunt etichetaţi drept nebuni cei care au curajul să o facă? S‑a adunat o sumă de cutume şi convenţii sociale care ne-au separat unii de ceilalţi, până acolo încât ne evităm privirile, ne ignorăm sau în secret chiar ne urâm. Se poate să fie o consecinţă a urbanismului: aglomeraţia devine sufocantă, nu mai ai loc, nu mai ai aer şi astfel celălalt nu mai e partner, ci concurent. El îţi ia spaţiul, el îţi fură timpul. Îl urăşti, îl înjuri. Ai vrea să dispară. Poate nu în sensul distrugerii sale, ci doar să fie teleportat în alt timp ca să-ţi facă ţie loc. Nu‑i aşa că asta simţiţi uneori când sunteţi în mijlocul unui blocaj de trafic? Cine sunt toţi cei care vă blochează şi vă sufocă? Cine i‑a chemat aici, acum?
Mi se întâmplă uneori să gândesc aşa, mai ales când văd şirurile interminabile de maşini la intrarea în Bucureşti. văd numere de Prahova şi de Botoşani şi de Buzău şi mă întreb unde se duc oamenii aştia toţi; de bună seamă că în mintea mea nici unul nu ar avea dreptul să fie acolo; nici nu pot să spun toate răutăţile care le gândesc despre ei. Mă simt asediat şi invadat – aici e teritoriul meu şi toţi ceilalţi sunt invadatori ticăloşi.
Cum ar fi fost dacă nu aş trăi la oraş, ci la ţară? Şi – vorba lui Alice – care oraş, care ţară?!? Într-un fel balansez între ţară şi oraş: Otopeniul de noapte sau de weekend este un colţ liniştit de lume, unde poţi să mai auzi greieri şi să simţi miros de câmp şi de baltă – ziua însă mă întorc în jungla bucureşteană, ca să nu uit că ea e posibilă. O dată ajuns mă adaptez – ai dreptate Alice, nu limitele sunt blestemul nostru, ci veşnicul supliciu al intervalului. El ne biciuie nervii, ca să afle până unde se pot tensiona fără să cedeze. Şi, Doamne, cum ne mai împingem limitele în fiecare zi!
Omul meu din Braşov, il ragazzo matto, a găsit răspunsul la această dilemă. A aflat calea către seninătate. A redeschis porţile către ceilalţi. Lui, toţi îi suntem egal prieteni. Lui îi putem fi uşor interlocutori. Toţi avem ceva interesant de spus pentru el. Îi suntem prieteni. Aş vrea să pot avea măcar un sfert din puterea lui de a ne privi fără prejudecăţi. Şi, mai ales, fără răutate.
Lasă un comentariu