Împarte cu prietenii










Submit

Despărţirea de copilărie

Am o pălă­rie de pai, cum­pă­rată acum un an şi ceva în Veneţia, când soa­rele nău­ci­tor m-a con­vins să trec peste reti­cenţa mea faţă de acest acce­so­riu ves­ti­men­tar şi să-mi cum­păr una. Acum nu mai cred că sunt ridi­col cu pălă­rie (chiar şi de pai), une­ori chiar coche­tez cu ideea de a purta una de fetru sau de piele, cu boruri largi. Poate o să-mi las şi barba să cre­ască… în fond tre­buie să mă pre­gă­tesc să devin un moş sim­pa­tic. Nu mai e mult până acolo, nu-i aşa? Pen­tru că n-am unde s-o ţin, pălă­ria de pai stă pe cre­ş­te­tul veio­zei mele de birou. Seara mă aşez la birou şi îmi pun pălă­ria pe cap, exact ca acum când scriu aceste rân­duri, şi asta mă face să mă simt pur­tat cu mulţi ani în urmă, în anii ‘20, pe vre­mea când pălă­ri­ile erau aproape obli­ga­to­rii.

Zilele tre­cute m-am întors în Rîm­nicu Sărat, împre­ună cu Car­men. Tatăl ei a ple­cat pen­tru un timp nede­fi­nit, iar apar­ta­men­tul lui a rămas pus­tiu şi inu­til. Noi ne ducem acolo, tre­cem prin cimi­tir şi aprin­dem lumâ­nări, dar eu sunt tot mai con­vins că par­tea esenţi­ală a oame­ni­lor, de anima, nu dis­pare în neant, ci doar pleacă o vreme în altă parte. Tre­buia însă să dăm o rezo­lu­ţie apar­ta­men­tu­lui ce a rămas – din punct de vedere prac­tic era o chel­tu­ială inu­tilă şi toată lumea ne-a îndem­nat să-l vin­dem. Am găsit în mod mira­cu­los un dori­tor, ne-am înţe­les uşor la preţ, rămâ­nea doar să eli­be­răm apar­ta­men­tul de lucru­rile dină­un­tru.

Car­men şi-a luat câteva zile libere. Am dus-o la tren şi a ple­cat într-o dimi­neaţă de mier­curi, plă­nu­ind amân­doi că sâm­bătă voi veni şi eu şi vom goli apar­ta­men­tul. S-a întâm­plat însă alt­fel, fără pla­nul nos­tru, pen­tru că au fost des­tui, din­tre rudele mai mult sau mai puţin apro­pi­ate, cei dor­nici să dea o mână de aju­tor în schim­bul obiec­te­lor din apar­ta­ment. Şi uite aşa, când am ajuns eu la Rîm­nic casa era com­plet golită – pe Car­men am luat-o dimi­neaţa de la rudele din Gher­gheasa (o comună la 15 km de oraş) unde îşi petre­cuse noap­tea, refu­gi­ată din apar­ta­men­tul pus­tiit.

Am intrat amân­doi în casa socri­lor mei şi din prima clipă am înţe­les cât de greu i-a fost lui Car­men să aban­do­neze tot ce fusese încăr­cat de sem­ni­fi­ca­ţii cu puţin timp în urmă. Pereţii goi ai apar­ta­men­tu­lui erau dezo­lanţi, parcă nimeni n-ar fi fost nici­o­dată acolo şi nu m-am putut împie­dica să nu mă gân­desc la uşu­rinţa cu care se des­tramă tot ceea ce clă­dim o viaţă întreagă, con­vinşi fiind că ast­fel dăi­nuim. Sunt doar obiecte, e drept, dar sunt atâ­tea amin­tiri legate de unele din­tre ele, amin­tiri plă­cute sau nu, isto­ria retră­ită a vieţii noas­tre, încât e dure­ros să le împră­ş­tii gândindu-te că ast­fel îţi împră­ş­tii pro­pria viaţă. Mă plim­bam prin came­rele goale, rămase acum doar pereţi de beton şi mă între­bam unde se vor fi dus toate cli­pele pe care le-am trăit acolo.

Car­men a trăit acolo mult mai mult decât mine. Mare parte a copi­lă­riei ei şi toată ado­les­cenţa erau impreg­nate în zidu­rile apar­ta­men­tu­lui. Pen­tru ea tre­buie să fi fost teri­bil de greu. Dintr-o dată, fără nici un pre­a­viz, tre­buia să-şi ia rămas bun de la copi­lă­rie. Mie aproape că-mi venea să plâng pen­tru ea – înţe­le­geam ce simte şi cât de greu îi era – şi aş fi vrut să-i spun ceva care s-o aline, dar nu era nimic de spus. Cli­pele astea le trăim fie­care sin­guri, ori­cât de aproape ar vrea să ne fie cei din jur. Într-un fel abia atunci şi acolo ea îşi lua defi­ni­tiv rămas bun de la părinţii ei. Câtă vreme mai exista apar­ta­men­tul mai rămă­sese un fir legat de ei, indi­rect şi ipo­te­tic, dar sufi­cient ca să hră­nească ilu­zia că îţi poţi salva amin­ti­rile, încuindu-le între nişte ziduri ca într-un sipet.

M-am gân­dit apoi când îmi va veni rân­dul să trec prin ace­leaşi sen­ti­mente şi atunci m-a izbit evi­denţa: mie nu mi se poate întâm­pla asta. Nu aşa. Pot doar să înţe­leg teo­re­tic, dar prac­tic nu pot trăi sen­ti­men­tele astea. Pen­tru cel mai sim­plu motiv: eu nu am rădă­cini. Casa copi­lă­riei mele nu există, pen­tru că ne-am tot mutat de colo-colo şi nu m-am simţit nici­o­dată legat pro­fund de un anume loc. Am fost în Bucu­reşti, apoi în Bacău, apoi iar în Bucu­reşti, mai întâi prin Pre­lun­gi­rea Sălaj, pe urmă în Ber­ceni. Poate doar ado­les­cenţa, anii lice­u­lui, petre­cuţi la Câm­pu­lung Mol­do­ve­nesc să îi pot socoti mai sta­tor­nici. Aşa mi-aş explica de ce am multe îndo­ieli când vine vorba să vin­dem casa buni­ci­lor de acolo, deşi nu mai locu­ieşte nimeni în ea şi se pră­pă­deşte de la o zi la alta. Pe urmă au fost anii de stu­denţie la Bra­şov, apoi Pipi­rig, Tîrgu Neamţ, Rîm­nicu Sărat, iar Bucu­reşti… Îmi amin­tesc că mai demult mă gân­deam să scriu o carte care să se numească “La mine acasă, în tren”. Călă­to­ream mult.

Poate că e mai bine aşa: nea­vând un loc de unde să plec defi­ni­tiv, nu tre­buie să-mi iau rămas bun de la copi­lă­rie într-un mod radi­cal. Pot să mă pre­fac că încă e cu mine. Pot să elu­dez tris­teţea de a rămâne doar cu câteva amin­tiri. Dar ştiu bine că e doar o ilu­zie. Eu m-am des­pă­rţit de copi­lă­rie fără să ştiu, mult mai demult, pe vre­mea când asta nu însemna mare lucru pen­tru mine, când nu-mi păsa. Am ratat şansa de a afla cât de mult mi-am iubit anii copi­lă­riei, sufe­rind la des­pă­rţi­rea de ei.

E târ­ziu. Mi-am am pus pălă­ria de pai îna­poi pe cre­ş­te­tul veio­zei. Voi când v-aţi des­pă­rţit de copi­lă­rie?


Mulțumesc! Spune și altora despre articol.
 
Spune-mi, te rog, cum ți s-a părut articolul?
  • Interesant
  • Original
  • Amuzant
  • Plictisitor
  • Trist
  • Enervant


Share on Pinterest
There are no images.
Împarte cu prietenii










Submit

Comentarii:


  1. Alice

    Am iubit-o aşa cum iubeşti un băr­bat

    I-am iubit car­nea.

    I-am iubit pie­lea mâi­ni­lor lipită de oase, prin care ieşeau preg­nant venele; mi-am plim­bat înde­lung dege­tele peste aceste vini­şoare albas­tre, presându-le din loc în loc, oprind sân­gele, în încer­ca­rea, poate, de a opri tim­pul sau în nădej­dea că o dată eli­be­rată calea, svâc­ni­rea sân­ge­lui îi va învi­ora puţin tru­pul, îi va reda din viaţa care da să se scurgă.
    A fost o dra­goste târ­zie, la matu­ri­ta­tea mea şi bătrâ­neţea ei, când eu pro­ba­bil am înce­put să între­văd ce e viaţa. Nu-mi amin­tesc strân­ge­rea bra­ţe­lor sale, de când eram mică, însă păs­trez amin­ti­rea de când îmi odih­neam capul în poala ei, mare fiind.

    I-am iubit poveş­tile.

    I-am iubit poveş­tile, ace­leaşi poveşti din vechime, spuse iar şi iar, fără să mă plic­ti­sesc vreo­dată. Mă bucu­ram de fie­care dată, pre­cum o femeie îndră­gos­tită râde toată viaţa la ace­laşi banc spus de băr­ba­tul ei, ca şi cum l-ar auzi pen­tru prima oară, deşi ştie fina­lul, deşi l-a auzit de nenu­mă­rate ori.

    I-am iubit închi­na­rea şi rugă­ciu­nea.

    Zăbo­vea asu­pra închi­nă­rii, m-a învă­ţat să fac cru­cea dreaptă, iar car­tea sa de rugă­ciuni, pe care o păs­trez pe biroul meu, are colţu­rile pagi­ni­lor de la rugă­ciu­nile înce­pă­toare, dan­te­late, aşa cum s-au topit sub dege­tele ei.

    I-am iubit tăce­rile şi sin­gu­ră­ta­tea.

    Şi-a petre­cut mulţi ani în odă­iţa ei, cu tru­pul împu­ţi­nat, şezând la 90 de grade, cu spa­tele la sobă. Nu mai auzea bine, nu mai vedea bine, ceea ce i-a dimi­nuat comu­ni­ca­rea cu cei­la­lţi. Umplute cu dor, cu căinţă şi înţe­le­suri, zilele s-au scurs, zi după zi.

    I-am iubit aştep­ta­rea aşteptându-mă.

    Deşi o mis­tuia dorul de fetele pier­dute mult prea devreme, una în vâr­stă de 38 de ani, cea­laltă de 57 de ani, nu se gră­bea să plece din­colo. Îi era frică de moarte şi de chi­nu­rile cele veş­nice.
    Iubea viaţa fără să-i ceară ceva, poate doar sănă­tate, şi con­si­dera că a trăi, a trăi pur şi sim­plu, a fi în viaţă e cea mai mare biru­inţă.
    A sfîrşit prin a se sătura de viaţă. 94 de ani de viaţa. Doar atunci a putut să plece, nu îna­inte însă, ca jocu­rile sorţii să facă aşa încât să mai petre­cem împre­ună o săp­tămână. Doar noi două. Ultima săp­tămână. În timp ce eu ple­cam spre Bucu­reşti, ea a ales să plece spre acel drum fără întoar­cere, împă­cată, îmi închi­pui, fiind, de această şedere împre­ună.

    I-am iubit fra­gi­li­ta­tea şi nepu­tinţa.

    Azi, când o visez, e mică cât o neghi­niţă, e fra­gilă ca un porţe­lan, e dia­fană ca un nor şi lumi­noasă ca un înger. E pro­ie­cţia fra­gi­li­tă­ţii şi nepu­tinţei sale din ulti­mii ani, care m-a impre­sio­nat pro­fund.

    …………………………………………………………………………………………
    Acesta nu este un mesaj trist. E din cate­go­ria ace­lora care încearcă să spună că, la noi în RO, nu există cul­tura ca oame­nii să-şi rân­du­iască sfârşi­tul.
    Pen­tru cel ce pleacă, pen­tru cei ce rămân.

    0
    0

Lasă un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *