Împarte cu prietenii










Submit

A şti, a fi, a avea

Nu mai ţin minte când şi cum s-a înră­dă­ci­nat în min­tea mea că lucru­rile nu au prea mare valoare şi că doar spi­ri­tul con­tează. Se poate să fi fost efec­tul edu­ca­ţiei pri­mite, deşi nu îmi amin­tesc ca mama să-mi fi spus expli­cit des­pre asta. Fami­lia mea n-a fost una bogată, aş spune că aveau mai degrabă o con­di­ţie medie spre modestă şi poate că de aceea tin­deau să nu dea mare impor­tanţă lucru­ri­lor de vreme ce prea multe nu aveau, iar unele nici n-ar fi putut să le aibă.

Ai mei n-au avut maşină, n-au avut case sau tere­nuri, tot ce au putut ago­nisi a fost un apar­ta­ment în Bucu­reşti, pe care l-au plătit cu multe stră­da­nii, prin cele­brul sis­tem de rate de la CEC. Mă gân­desc acum că poate a exis­tat la părinţii mei ceva nespus, nepre­ci­zat, o ati­tu­dine pe care eu am perceput-o ca pe o mini­ma­li­zare a valo­rii lucru­ri­lor, năs­cută poate din frus­trare şi nepu­tinţa de a dobândi mai multă bunăs­tare. În vre­mu­rile de atunci ca să ai tre­buia să te afli într-o pozi­ţie care să-i rela­ţio­neze pe cei­la­lţi de tine, să aibă nevoie de tine şi ast­fel să poţi să-ţi cre­ezi o reţea de cunoş­tinţe. O dată cre­ate rela­ţi­ile, apă­reau şi ser­vi­ci­ile reci­proce care te aju­tau să pro­gre­sezi finan­ciar. Un maes­tru core­graf şi o învă­ţă­toare nu se aflau într-o ast­fel de pozi­ţie.

În fami­lia mea erau preţu­ite cărţile. Aveam o bibli­o­tecă rela­tiv înzes­trată, cu autori impor­tanţi. Cărţile erau rela­tiv ieftine în vre­mea copi­lă­riei mele – bibli­o­teca nu era un semn de avere – aşa că erau un cadou obi­ş­nuit la diverse ani­ver­sări. Cu toate astea sunt foarte sigur că nu l-am văzut nici­o­dată pe tata citind o carte, deşi avea o cul­tură gene­rală apa­rent solidă. N-aş putea spune că mama era o citi­toare fer­ventă, din când în când citea câte o carte – nu-mi amin­tesc ce anume – dar avea puţin timp pen­tru asta. Eu am fost încu­ra­jat însă să citesc şi, spre noro­cul meu, mi-a şi plă­cut lumea cre­ată de cărţi, aşa că m-am ales cu o minte plină de per­so­naje din cărţi — unele îmi sunt şi azi încă vii în memo­rie. Ştiu că am citit Cireşa­rii de vreo cinci ori şi de fie­care dată plân­geam când ajun­geam la sfârşit pen­tru că aş fi vrut ca poves­tea să con­ti­nue. Am plâns moar­tea lui D’Artagnan – cu care spe­ram în secret să semăn când o să cresc – şi am visat cu ochii des­chişi că vân­tu­ram Ves­tul săl­ba­tic împre­ună cu Old Shut­ter­hand.

S-a clă­dit ast­fel în min­tea mea ideea că nu e impor­tant să ai. Copil fiind nu îmi doream să am cân­dva o maşină, ci să fiu un erou sau în orice caz un om impor­tant. Nu visam la case şi aca­re­turi – deşi întot­dea­una mi-am dorit o bici­cletă, pe care am ajuns să o am doar la patru­zeci şi cinci de ani, ce iro­nie! – mă ima­gi­nam cava­ler al drep­tă­ţii, eru­dit fer­me­că­tor, încon­ju­rat de pri­e­teni şi admi­rat de o lume întreagă. Visam să fiu. Şi uni­cul drum spre acest vis era cel ce înce­pea prin a şti.

Au tre­cut peste trei­zeci de ani de la aceste vise ale copi­lă­riei. Dru­mul înce­put atunci m-a adus aici. Am învă­ţat pen­tru a şti, apoi am deve­nit ceea ce sunt. Am răb­dat une­ori, am strâns din dinţi, mi-am mes­te­cat frus­tră­rile. Anii de după revo­lu­ţie au scos la supra­faţă o pătură soci­ală care ne-a ară­tat tutu­ror că poţi avea fără să ştii, fără să fii. Că e de ajuns să vrei, să intinzi mâna şi să iei. I-am dis­preţuit de la înă­lţi­mea stan­dar­de­lor mele morale. Ei au trăit comod şi bine, eu mi-am câş­ti­gat prin efort fie­care cen­ti­me­tru de viaţă. Apoi unii din­tre ei, cei mai noro­coşi sau poate cei mai inte­li­genţi, au deve­nit atât de bogaţi încât au înce­put să aibă nevoie de mai mult decât nişte anga­jaţi. Au înce­put să aibă nevoie de com­pe­tenţă. Au înce­put să aibă nevoie de cineva care ştie. Şi uite aşa, în poza noii soci­e­tăţi — demo­cra­tic clă­dite, nu-i aşa? — am apă­rut şi eu. Pen­tru că ştiam am putut să fiu, în mod public. Am intrat “pe piaţă”. Pen­tru că ceea ce ştiam adu­cea bene­fi­cii, noii stă­pâni m-au făcut păr­taş la ele. Fireşte, eu apar în rân­dul cin’şpe, mai în fund. Dar am con­ju­gat şi eu ver­bul a avea. Mă uit acum în urmă şi văd că aceia pe care i-am dis­preţuit cân­dva sunt cei care azi m-au îna­vu­ţit. Sim­plă iro­nie a sorţii?

Deşi nu sunt bogat simt gus­tul dulce al pose­siei: obiec­tele care mă încon­joară îmi aduc con­fort şi e atât de ten­tant să cred că le merit pen­tru că ştiu ceea ce ştiu, pen­tru că sunt ceea ce sunt. Aşa să fie oare? Nu e asta o recu­noa­ş­tere impli­cită, deşi nedo­rită, a fap­tu­lui că sco­pul final este să ai? Că a şti e doar o cale, iar a fi doar o metodă de a avea?


Mulțumesc! Spune și altora despre articol.
 
Spune-mi, te rog, cum ți s-a părut articolul?
  • Interesant
  • Original
  • Amuzant
  • Plictisitor
  • Trist
  • Enervant


Share on Pinterest
There are no images.
Împarte cu prietenii










Submit

Comentarii:


  1. Alice

    Am mai reci­tit cateva arti­cole din 2009. Cred ca m-a impre­sio­nat si atunci, ca si acum, fap­tul ca tatal tau a fost core­graf. Imi inchi­pui ca asta e latura artista a fami­liei. Insa, nu te-am auzit nici­o­data vor­bind des­pre dans.

    0
    0
    • Sorin Sfirlogea

      N-am poves­tit nici­o­dată des­pre dans, într-adevăr. Poate ar tre­bui. Dar n-aș avea foarte multe de spus, calea asta n-am urmat-o cu insis­tență, arta dan­su­lui nu m-a cuce­rit pe deplin nici­o­dată. Am făcut parte dintr-o trupă de dans pe vre­mea facul­tă­ții, dar am ajuns acolo mânat mai mult de dorința de comu­ni­tate decât de ambi­ția rea­li­ză­rii artis­tice.

      0
      0

Lasă un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *