Nu mai ţin minte când şi cum s‑a înrădăcinat în mintea mea că lucrurile nu au prea mare valoare şi că doar spiritul contează. Se poate să fi fost efectul educaţiei primite, deşi nu îmi amintesc ca mama să-mi fi spus explicit despre asta. Familia mea n‑a fost una bogată, aş spune că aveau mai degrabă o condiţie medie spre modestă şi poate că de aceea tindeau să nu dea mare importanţă lucrurilor de vreme ce prea multe nu aveau, iar unele nici n‑ar fi putut să le aibă.
Ai mei n‑au avut maşină, n‑au avut case sau terenuri, tot ce au putut agonisi a fost un apartament în Bucureşti, pe care l‑au plătit cu multe strădanii, prin celebrul sistem de rate de la CEC. Mă gândesc acum că poate a existat la părinţii mei ceva nespus, neprecizat, o atitudine pe care eu am perceput‑o ca pe o minimalizare a valorii lucrurilor, născută poate din frustrare şi neputinţa de a dobândi mai multă bunăstare. În vremurile de atunci ca să ai trebuia să te afli într‑o poziţie care să‑i relaţioneze pe ceilalţi de tine, să aibă nevoie de tine şi astfel să poţi să-ţi creezi o reţea de cunoştinţe. O dată create relaţiile, apăreau şi serviciile reciproce care te ajutau să progresezi financiar. Un maestru coregraf şi o învăţătoare nu se aflau într‑o astfel de poziţie.
În familia mea erau preţuite cărţile. Aveam o bibliotecă relativ înzestrată, cu autori importanţi. Cărţile erau relativ ieftine în vremea copilăriei mele – biblioteca nu era un semn de avere – aşa că erau un cadou obişnuit la diverse aniversări. Cu toate astea sunt foarte sigur că nu l‑am văzut niciodată pe tata citind o carte, deşi avea o cultură generală aparent solidă. N‑aş putea spune că mama era o cititoare ferventă, din când în când citea câte o carte – nu-mi amintesc ce anume – dar avea puţin timp pentru asta. Eu am fost încurajat însă să citesc şi, spre norocul meu, mi‑a şi plăcut lumea creată de cărţi, aşa că m‑am ales cu o minte plină de personaje din cărţi — unele îmi sunt şi azi încă vii în memorie. Ştiu că am citit Cireşarii de vreo cinci ori şi de fiecare dată plângeam când ajungeam la sfârşit pentru că aş fi vrut ca povestea să continue. Am plâns moartea lui D’Artagnan – cu care speram în secret să semăn când o să cresc – şi am visat cu ochii deschişi că vânturam Vestul sălbatic împreună cu Old Shutterhand.
S‑a clădit astfel în mintea mea ideea că nu e important să ai. Copil fiind nu îmi doream să am cândva o maşină, ci să fiu un erou sau în orice caz un om important. Nu visam la case şi acareturi – deşi întotdeauna mi-am dorit o bicicletă, pe care am ajuns să o am doar la patruzeci şi cinci de ani, ce ironie! – mă imaginam cavaler al dreptăţii, erudit fermecător, înconjurat de prieteni şi admirat de o lume întreagă. Visam să fiu. Şi unicul drum spre acest vis era cel ce începea prin a şti.
Au trecut peste treizeci de ani de la aceste vise ale copilăriei. Drumul început atunci m‑a adus aici. Am învăţat pentru a şti, apoi am devenit ceea ce sunt. Am răbdat uneori, am strâns din dinţi, mi-am mestecat frustrările. Anii de după revoluţie au scos la suprafaţă o pătură socială care ne‑a arătat tuturor că poţi avea fără să ştii, fără să fii. Că e de ajuns să vrei, să intinzi mâna şi să iei. I‑am dispreţuit de la înălţimea standardelor mele morale. Ei au trăit comod şi bine, eu mi-am câştigat prin efort fiecare centimetru de viaţă. Apoi unii dintre ei, cei mai norocoşi sau poate cei mai inteligenţi, au devenit atât de bogaţi încât au început să aibă nevoie de mai mult decât nişte angajaţi. Au început să aibă nevoie de competenţă. Au început să aibă nevoie de cineva care ştie. Şi uite aşa, în poza noii societăţi — democratic clădite, nu‑i aşa? — am apărut şi eu. Pentru că ştiam am putut să fiu, în mod public. Am intrat “pe piaţă”. Pentru că ceea ce ştiam aducea beneficii, noii stăpâni m‑au făcut părtaş la ele. Fireşte, eu apar în rândul cin’şpe, mai în fund. Dar am conjugat şi eu verbul a avea. Mă uit acum în urmă şi văd că aceia pe care i‑am dispreţuit cândva sunt cei care azi m‑au înavuţit. Simplă ironie a sorţii?
Deşi nu sunt bogat simt gustul dulce al posesiei: obiectele care mă înconjoară îmi aduc confort şi e atât de tentant să cred că le merit pentru că ştiu ceea ce ştiu, pentru că sunt ceea ce sunt. Aşa să fie oare? Nu e asta o recunoaştere implicită, deşi nedorită, a faptului că scopul final este să ai? Că a şti e doar o cale, iar a fi doar o metodă de a avea?
18:11
Am mai recitit cateva articole din 2009. Cred ca m‑a impresionat si atunci, ca si acum, faptul ca tatal tau a fost coregraf. Imi inchipui ca asta e latura artista a familiei. Insa, nu te-am auzit niciodata vorbind despre dans.
0:11
N‑am povestit niciodată despre dans, într-adevăr. Poate ar trebui. Dar n‑aș avea foarte multe de spus, calea asta n‑am urmat‑o cu insistență, arta dansului nu m‑a cucerit pe deplin niciodată. Am făcut parte dintr‑o trupă de dans pe vremea facultății, dar am ajuns acolo mânat mai mult de dorința de comunitate decât de ambiția realizării artistice.