Au trecut şi alegerile astea din urmă şi ne-am ales cu un acelaşi preşedinte şi năravurile sale. Nu‑i vorbă alternativa nu era mai bună, ba din contra. Domnul Geoană concurează puternic cu celebrul Bulă, dacă e să ne gândim la “prostia sa perfectă, sferică, lipsită de orice imperfecţiune” – ca să‑l citez pe Doru Buşcu. Când Iliescu l‑a numit prostănac am fost convins că e o figură de stil, dar ultimele săptămâni mi-au demonstrat că era purul adevăr. Vă mai amintiţi când dom’ Mircea promitea câte 25 de mii de euro fiecărui român care se întoarce în ţară?
Ca de obicei a trebuit ales între două rele, pentru că politica românească este ca o maşină de spălat automată, care amestecă întruna aceleaşi boarfe jegoase, aducându-le pe rând la suprafaţă pentru a le scufunda o clipă mai târziu. E ca şi cum ar trebui să te scoli dimineaţa, să te duci la coşul de rufe murdare şi să alegi de acolo hainele cu care te vei îmbrăca – le iei pe cele care îţi par cele mai puţin murdare – dar nu e nici o mirare că, după ce ieşi pe stradă, lumea strâmbă din nas când trece pe lângă tine şi te priveşte ciudat. O dată la patru ani românii se încolonează cuminţi la poarta Palatului Parlamentului şi îşi aleg de acolo zdrenţele cu care vor defila prin Europa. Acest proces se numeşte democraţie şi toţi părem de acord că e cea mai grozavă formă de organizare a societăţii umane.
M‑am ţinut de cuvânt şi n‑am votat în nici unul din cele două tururi. Drept urmare mi se poate spune că n‑am dreptul să mă plâng în următorii ani dacă lucrurile vor evolua prost, că trebuia să-mi exprim opinia prin vot ca să am dreptul de a protesta. Ca şi cum protestele ar însemna ceva în România… Un vot în plus, al meu, n‑ar fi contat pentru nici unul dintre cei doi pretendenţi, aşa că toată lumea poate dormi liniştită: votul meu n‑ar fi răsturnat situaţia. Am câştigat în schimb posibilitatea de a privi detaşat scena politică şi evenimentele ei, scăpat de patimă şi partizanat, după ce ani de zile am fost într-una din tabere, de cele mai multe ori aceeaşi.
Concluzia este că, evident, suntem nebuni conform definiţiei einsteiniene: votăm emoţional, alegând mereu dintre (aproape) aceeaşi oameni şi ne aşteptăm ca mâine să ne fie mai bine. Din această dilemă nu putem ieşi (sic!) decât schimbând măcar una din componentele acestei triade malefice. Dar pe care o putem de fapt schimba? Avem oare puterea să rezolvăm această unică ecuaţie cu atât de multe necunoscute? Vă invit să facem o scurtă incursiune în fiecare din aceste trei aspecte.
Prima posibilitate ar fi aceea de a înceta să votăm emoţional. Să nu mai lăsăm pasiunile să ne copleşească, întunecându-ne judecata. Să cântărim atent faptele, realităţile şi să facem o dreaptă ierarhizare a celor care ne reprezintă în plan politic. Nimic mai simplu atunci când discutăm teoretic. Problemele încep să apară atunci când cerem raţionalitate unor semeni ai noştri care nu au exerciţiul reflecţiei, care au “muşchii” creierului atrofiaţi de mici, bere şi talk-show-uri pe teme mondene. Românii nu excelează la capitolul inteligenţă – personal nu cred în teoria cum că am fi mai deştepţi decât alte naţii – dar ceea ce e mai rău este că au o apetenţă genetică spre superficialitate. Caragiale a dovedit asta cu prisosinţă. În plus sunt antrenaţi zilnic pentru a deveni maeştrii în arta plutirii la suprafaţă în ape tulburi, prin încurajarea compromisului şi îndreptarea atenţiei către lucrurile mărunte şi neimportante. Suntem interesaţi peste poate de ceea ce făceau Monica şi Irinel când au fost filmaţi pe gaura cheii, dar aproape complet surzi la discursurile sterpe ale politicienilor, care nu ne propun soluţiile lor, ci ne atrag mereu atenţia că oponenţii lor sunt mai jalnici decât ei înşişi. Aşadar a nu mai vota emoţional ar însemna să trezim la viaţă creierele românilor, să reaşezăm scara valorilor şi să aşteptăm ca roadele acestor schimbări să se producă. Este asta posibil? La scară naţională?
A doua cale ar fi să nu mai alegem dintre aceleaşi jalnice figuri. Să schimbăm pe Hrebenciuc, Iliescu, Vanghelie, Băsescu şi pe toţi ceilalţi cu oameni noi care să aducă alte idei. De unde să‑i luăm? Cum să‑i găsim? Care să fi criteriile de alegere? Greu de spus… Clasa politică actuală se împrospătează lent, dar deocamdată atrage doar pe cei ce sunt asemeni celor deja înscăunaţi, chiar dacă mai tineri: dorinţa de parvenire, interesul personal sau de grup ca obiectiv politic, lipsa bunului simţ. Uitaţi-vă la Ponta sau la Boureanu. Altă generaţie, aceeaşi atitudine, acelaşi discurs: l’enfer sont les autres. Deci ca să aducem oameni proaspeţi în politică trebuie să existe un context nou, adică un partid nou care să recruteze oameni valoroşi şi să‑i propună românilor. Ca să le atragi atenţia celor ce te vor vota trebuie însă să te faci cunoscut, să comunici, să te explici la scară naţională şi asta necesită bani. Mulţi bani. Cei ce îi pot oferi pun însă condiţii: nu promiţi asta, nu vorbeşti despre cealaltă, iar după victorie ne plăteşti investiţia. Compromisul e gata. Noile figuri devin astfel la fel de jalnice ca şi cele pe care azi le dispreţuim. Qui bono?
A treia posibilitate ar fi să nu ne mai aşteptăm ca mâine să ne fie mai bine. Să ne acceptăm status-quo-ul, încremenirea în proiect, savoarea gestului neterminat. Să ne îmbrăţişăm soarta de indivizi temporari, prezenţi pe hartă doar statistic, fără destin şi fără amplitudine. Cum însă nu ne e uşor să ne imaginăm în această ipostază dezonorantă şi nelipsindu-ne amorul propriu, adesea împins până la egolatrie, am inventat o stare intermediară, de compromis. DA, noi dorim ca mâine să ne fie mai bine, dar NU, nu vrem să punem osul la treabă pentru asta. Nu vrem să ne sacrificăm. DA, am vrea un destin, dar NU, nu vrem ceva obositor. Aşa că ne-ar trebui ceva mai simplu. Un compromis. În mod genial am găsit soluţia: noi ne descurcăm. Asta ne va asigura bunăstarea prezentă, chiar dacă o sacrificăm pe cea viitoare, de lungă durată. Oricum, nimic nu e durabil pe lumea asta, nu? Nu e nevoie să facem sacrificii sau eforturi, pentru că vom improviza mereu o soluţie temporară, de compromis. Geniul superficialităţii noastre naţionale ne‑a dăruit acest minunat passe-partout, iarba fiarelor care descuie lacătul tuturor problemelor, oricât ar fi ele de complicate. Nimic nu poate rezista abilităţii noastre de a eluda soluţiile prin ingeniozitatea improvizaţiei. Dacă nu mă credeţi uitaţi-vă în jurul vostru, pe stradă sau la serviciu: veţi fi uimiţi câţi impostori există, oameni care mimează ani de zile o profesie sau propria viaţă fără să înţeleagă niciodată cu ce se ocupă de fapt şi care e scopul existenţei lor.
Iată cum am rezolvat în mod original paradoxul nebuniei în sens einsteinian: votăm emoţional aceleaşi figuri jalnice, dar nu pentru că vrem să trăim mai bine. Îi votăm din plăcerea perversă a pariorului: hai să vedem dacă rezistăm la tot ce ne mai fac ăştia! Dacă treaba nu iese bine, nu‑i nimic. Noi ne descurcăm. Pentru că suntem deştepţi. Pentru că suntem daţi dracului. Şi atâta timp cât mai pot sfârâi grătarele cu mici, iar berea e rece, noi suntem mulţumiţi. Statistic vorbind suntem chiar fericiţi.
De aceea, o dată la patru ani românii se vor încolona din nou la poarta parlamentului ca să aleagă hainele murdare cu care toţi ne vom îmbrăca. Sunt mereu urât mirositoare şi pătate, dar suntem senini şi liniştiţi: ne-om descurca noi cumva. Exerciţiul ăsta se numeşte democraţie şi se spune că nimic nu e mai presus de el. Nici măcar noi.
Lasă un comentariu