Împarte cu prietenii










Submit

Învăţaţi, învăţaţi, învăţaţi

De două­zeci de ani aud vorbindu-se des­pre refor­ma­rea învă­ţămân­tu­lui româ­nesc, des­pre nevoia de schim­bare, fără a se întâm­pla ceva din punct de vedere prac­tic. Ba nu, ca să fiu drept ar tre­bui să menţio­nez ini­ţi­a­tiva dom­nu­lui Marga, fost minis­tru al învă­ţămân­tu­lui, cel care a dema­rat un pro­ces de reformâ după un model com­pli­cat, pe care eu nu l-am înţe­les prea bine, dar nici nu l-am stu­diat sufi­cient de atent. Mi-a rămas în minte ter­me­nul de arie curi­cu­lară, care mi-a părut atunci şi îmi pare şi acum un cuvânt tare sofis­ti­cat şi plin de sem­ni­fi­ca­ţii difi­cil de cuprins cu min­tea mea. Bun, dar din­colo de ari­ile curi­cu­lare ale dom­nu­lui Marga, care mi s-a parut că au fost ulte­rior măce­lă­rite de suc­ce­so­rii săi, nimic nota­bil nu s-a întâm­plat în învă­ţămân­tul româ­nesc în plan prac­tic, doar nesfârşi­tele dis­cu­ţii ale poli­ti­cie­ni­lor şi jur­na­li­ş­ti­lor, mai înteţite în pre­a­jma ale­ge­ri­lor.

Eu vin dintr-o fami­lie în care mulţi au fost învă­ţă­tori şi pro­fe­sori. Bunica mea maternă a fost învă­ţă­toare, un frate al buni­cu­lui meu a fost de ase­me­nea învă­ţă­tor, buni­cul meu a pre­dat o vreme ca pro­fe­sor, mama mea este învă­ţă­toare, iar sora ei este pro­fe­soară. Sunt aşa­dar fami­li­a­ri­zat cu mediul şco­lar – din­tot­dea­una am fost în con­tact cu şcoala şi cu cadrele didac­tice, mai mult decât pro­gra­mul uzual al celor­la­lţi copii, deşi aproape nici­o­dată nu am fost elev în ace­eaşi şcoală în care mama era învă­ţă­toare. Lumea şco­lii mi-a fost deci mereu cunos­cută, cu bunele şi relele ei şi aş spune că încu­nu­na­rea expe­rienţe­lor mele didac­tice a avut loc pe la 25 de ani când pen­tru o peri­oadă de două săp­tămâni i-am ţinut locul mamei, pen­tru că ea se ope­rase. Nu ştiu cât de legal era să fac asta, dar am pri­mit bine­cu­vân­ta­rea dire­cţiu­nii şco­lii să înde­pli­nesc acest rol – fără îndo­ială a con­tat fap­tul că multe cadre didac­tice din şcoală mă cunoş­teau de când eram copil şi asta mă făcea pro­ba­bil accep­ta­bil din punct de vedere moral.

A fost o expe­rienţă ine­dită, un epi­sod pe care mi-l amin­tesc rela­tiv bine după 20 de ani – cred că mama avea clasa a IIa în tim­pul acela, aşa că m-am tre­zit faţă în faţă cu vreo trei­zeci de copi­laşi sim­pa­tici de circa opt ani, toţi miraţi să dea cu ochii de mine pe post de învă­ţă­tor. Nu prea ştiam de unde să încep şi ce să fac, dar am pro­ce­dat după metoda mea obi­ş­nu­ită: m-am lăsat dus de bunul simţ şi am încer­cat să menţin con­tro­lul fără să mă aven­tu­rez în expe­ri­mente didac­tice sofis­ti­cate. N-am pre­dat în sen­sul cla­sic al cuvân­tu­lui, ci am repe­tat cu toată clasa lucru­rile învă­ţate până atunci: adu­nări şi scă­deri, câteva lecţii sim­ple la citire. Nu e uşor să stă­pâ­neşti trei­zeci de copii; am tre­cut prin momente rela­tiv difi­cile când unuia i s-a furat sti­loul şi a tre­buit să fac o anchetă pen­tru a găsi auto­rul sau când în mij­lo­cul orei o fetiţă foarte volun­tară din prima bancă s-a ridi­cat, a luat mătura dintr-un colţ al cla­sei şi s-a apu­cat să facă cură­ţe­nie în faţa cate­drei, “pen­tru că e praf mare, domnu’ pro­fe­sor…”. Erau toţi însă foarte ino­cenţi şi curaţi sufle­teşte, ceea ce e atât de recon­for­tant pen­tru un adult care suportă aspe­ri­tă­ţile soci­ale zi de zi, mai ales în vre­muri tul­buri cum erau cele de atunci. M-am gân­dit atunci la ado­les­cenţii care ter­mină liceul şi m-am între­bat ce se întâm­plă oare în cei doi­spre­zece ani de şcoală de avem aşa o trans­for­mare radi­cală de la ino­cenţă la cinism sau scep­ti­cism?

La înce­put în pauze mă duceam în can­ce­la­rie, îndem­nat de o colegă a mamei care mă cunoş­tea de când eram copil şi care avea clasa ală­turi. Am renu­nţat iute la acest obi­cei: mai întâi pen­tru că mă temeam de ce pot face dră­cu­şo­rii pe care îi aveam în cus­to­die dacă sunt nesu­pra­ve­gheaţi, apoi pen­tru că atmosfera din can­ce­la­rie era abso­lut toxică pen­tru mine. O con­gre­ga­ţie emi­na­mente femi­nină bâr­fea con­ti­nuu cu patos şi pro­fe­sio­na­lism, fuma şi bea cafele. Nu era vorba doar de spo­ro­vă­i­ala necon­te­nită a unor femei, ci de o ade­vă­rată revăr­sare de frus­trări per­so­nale, de rău­tăţi gra­tu­ite îndrep­tate împo­triva altor colege sau a unor per­soane publice. Nu auzeam nici o dis­cu­ţie pe teme pro­fe­sio­nale sau cul­tu­rale, nu se poves­tea nimic des­pre peda­go­gie, des­pre şco­lari, des­pre cărţi, piese de tea­tru sau filme, deşi m-aş fi aştep­tat la asta. Era doar rău­tate pură, ură vis­ce­rală la adresa unora şi altora. Din­colo de cuvinte simţeam că oame­nii aceia şi-au pier­dut ino­cenţa, seni­nă­ta­tea cu care ar tre­bui mereu să pri­vim către cei­la­lţi. Mă uitam uluit la feme­ile alea şi mă gân­deam cu îngri­jo­rare că ele se întorc în clase şi că vor trans­fera tot veni­nul acela de vies­pii către copii. M-am între­bat atunci, pro­ba­bil pen­tru prima dată, care sunt cali­tă­ţile strict nece­sare ale unui învă­ţă­tor şi care sunt con­se­cinţele asu­pra copi­i­lor atunci când încap pe mâna unei per­soane căreia îi lip­sesc aceste cali­tăţi.

Nu mă sus­trag jude­că­ţii aces­teia, am şi eu rău­tăţi gra­tu­ite şi frus­trări netem­pe­rate. Sunt însă două lucruri care sper că mă dife­renţi­ază şi îmi dau drep­tul să le fiu astăzi jude­că­tor ace­lor oameni: întâi ar fi fap­tul că din când în când mă autoa­na­li­zez şi îmi recu­nosc (măcar parţial) greşe­lile, în al doi­lea rând eu nu sunt în pos­tura de a educa pe alţii. Şi cred că aici ating de fapt esenţa pro­ble­me­lor şco­lii româ­neşti: ce fac învă­ţă­to­rii şi pro­fe­so­rii de azi – ne învaţă sau ne educă? Mi-am pus mereu această între­bare şi poate că un răs­puns parţial a venit chiar prin inter­me­diul nume­lui minis­te­ru­lui care are această res­pon­sa­bi­li­tate: une­ori se numea minis­te­rul edu­ca­ţiei, alte­ori al edu­ca­ţiei şi învă­ţămân­tu­lui, iar alte­ori doar minis­te­rul învă­ţămân­tu­lui. Nu-i vorbă, nu denu­mi­rea e cea care con­tează. Dar ea spune ceva des­pre con­ce­pţi­ile şi con­fu­zi­ile celor ce au con­dus insti­tu­ţia. Şi evi­dent mă întreb şi eu: ce tre­buie să facă şcoala româ­nească? să ne înveţe sau să ne (şi) educe? Ce lip­seşte azi mai mult popo­ru­lui român: şti­inţa de carte, adică învă­ţă­tura, sau şti­inţa de a se com­porta, adică edu­ca­ţia?

La capi­to­lul şti­inţă de carte nu stăm prea bine, în pofida unei pro­grame şco­lare foarte încăr­cate în mate­rii şi infor­ma­ţii. Eu cred că de fapt asta e şi pro­blema: incer­căm să facem genii din fie­care copil şi prin această exa­ge­rare îi înde­păr­tăm dorinţa de cunoa­ş­tere. În loc să fie un vas cu pânze care îi poartă spre aven­tură şi des­co­pe­riri, şcoala este o fermă de îndo­pat cur­cani. Fie­care mate­rie este plină de deta­lii care tre­buie memo­rate – isto­rie, geo­gra­fie, chi­mie, fizică. Fie­care pro­fe­sor con­si­deră că mate­ria sa este cea mai impor­tantă şi se com­portă ca atare. Nimeni nu sti­mu­lează cre­a­ti­vi­ta­tea, nu încu­ra­jează ideea de grup şi echipă. Nici un pro­fe­sor nu este inte­re­sat de felul în care este mobi­lat cre­ie­rul unui ado­les­cent când ter­mină liceul, de pildă. Nu se gân­desc la felul în care tot ceea ce au făcut de-a lun­gul ani­lor de pre­dare se reflectă în per­so­na­li­ta­tea vii­to­ru­lui adult. Rezul­ta­tul aces­tei ati­tu­dini este pre­vi­zi­bil şi împarte şco­la­rii în trei cate­go­rii. Mai întâi sunt copii foarte dotaţi, care pot ţine rit­mul prin pro­pri­ile lor forţe, care ajung olim­pici naţio­nali sau inter­na­ţio­nali sau măcar foarte aproape de acest nivel – ei sunt cam­pi­o­nii aces­tui sis­tem de învă­ţământ, sin­gu­rii capa­bili să-i fruc­ti­fice valenţele teo­re­tice. Apoi sunt copiii dopaţi, cei pe care părinţii ambi­ţi­oşi îi îndoapă supli­men­tar cu medi­ta­ţii, că să-şi satis­facă pro­pri­ile orgo­lii (“al meu a luat pre­miul întâi în fie­care an…”) – copiii ăştia trag de ei zi de zi străduindu-se să facă faţă rit­mu­lui impus de o pro­gramă ira­ţio­nală şi de medi­ta­to­rii lor. În fine sunt cei mai mulţi, pro­ba­bil peste trei sfer­turi, sunt copiii care se stre­coară, cei care învaţă de mici arta des­cur­că­re­lii — sin­gura mate­rie la care toţi româ­nii sunt olim­pici inter­na­ţio­nali – sunt şco­la­rii care împu­şcă câte o notă ici şi colo, ca să stră­bată acest hăţiş nepri­e­te­nos de manu­ale şi inter­mi­na­bile teme.

Cu ade­vă­rat trist este fap­tul că, o dată ieşiţi la capă­tul celă­lalt al aces­tei expe­rienţe de viaţă, toţi copiii aceş­tia, indi­fe­rent de cate­go­ria din care fac parte, au ace­eaşi înfă­ţi­şare soci­ală: inca­pa­bili să coo­pe­reze între ei, lip­siţi de capa­ci­ta­tea de a-şi sta­bili obiec­tive per­so­nale şi de a-şi ges­tiona viaţa, dez­o­rien­taţi social şi poli­tic. Majo­ri­ta­tea nu au habar de latura lor cre­a­tivă, nu pot gândi auto­nom şi nu au nici măcar mini­mum de edu­ca­ţie în pri­vinţa rela­ţi­i­lor soci­ale. Viaţa lor este ghi­dată de inter­net şi tele­vi­zor: le place ce li se spune că e bun la TV, ştiu ceea ce li se pune la dis­po­zi­ţie pe net. Nu e nici o mirare că se lovesc de viaţa reală ca de un zid, iar rea­cţi­ile lor sunt ade­sea vio­lente fie în sens fizic, fie în sens psi­hic.

Cu ceva timp în urmă îl ascul­tam pe Nico­lae Mano­lescu într-un inter­viu în care spu­nea că şcoala româ­nească şi-a pier­dut capa­ci­ta­tea de a dise­mina cul­tura (n-a folo­sit expre­sia asta, dar în esenţă asta cred că era ideea). Sunt întru totul de acord, şcoala nu clă­deşte un sche­let cul­tu­ral solid în fie­care tânăr care îi trece pra­gul, ci îl ali­men­tează cu mii şi mii de cunoş­tinţe şi infor­ma­ţii până când – păs­trând ana­lo­gia cu ana­to­mia – sche­le­tul lui fra­gil se pră­bu­şeşte sub gre­u­ta­tea burţii. Şi aşa, în loc ca fie­care român care a tre­cut prin sis­te­mul edu­ca­ţio­nal să aibă un nivel cul­tu­ral accep­ta­bil, să aibă cunoş­tinţe mai puţine decât cele care i le pro­pu­nem azi, dar mai solid asi­mi­late şi înţe­lese, obţi­nem doar un indi­vid agra­mat, con­fuz şi inca­pa­bil de a se auto­ges­tiona. Un indi­vid căruia nu i-am dat instru­men­tele nece­sare pen­tru a îşi con­ti­nua deve­ni­rea de sine: spi­ri­tul cre­a­tiv, logica, scara corectă a valo­ri­lor.

Am auzit ade­sea vorbindu-se des­pre lipsa de adap­tare a şco­lii la ceea ce gene­ric numim “cerinţele pieţei de muncă”. O vreme am cre­zut şi eu că această lipsă de adap­tare este un nea­juns. Am rea­li­zat însă că a face aşa ceva încă din ciclul secun­dar sau din cel liceal este o imensă greşe­ală. Am crea ast­fel nişte oameni ampu­taţi cul­tu­ral, cărora le-am decis des­ti­nul îna­inte ca ei să aibă şansa unei ale­geri reale. Cine garan­tează că peste 5–6 ani, atunci când vor absolvi, cerinţele pieţei vor fi ace­leaşi? Ce şansă de reu­şită vor avea în încer­ca­rea de a se reo­rienta pro­fe­sio­nal atunci când au fost spe­cia­li­zaţi insis­tent pe un anu­mit dome­niu? Nu sea­mană această poli­tică edu­ca­ţio­nală cu lini­ile de pro­du­cţie ale unei fabrici, unde se pro­duc piese con­form unui design dina­inte sta­bi­lit? Putem pro­ceda la fel cu oame­nii?

Eu ple­dez pen­tru o reformă radi­cală a învă­ţămân­tu­lui româ­nesc, pen­tru o regân­dire a ariei curi­cu­lare (sic!) din per­spec­tiva ele­vu­lui, nu a pro­fe­so­ru­lui. Pen­tru trans­for­ma­rea şco­lii într-o alter­na­tivă reală la inter­net şi jocuri pe cal­cu­la­tor, pro­pu­nând copi­lu­lui şi ado­les­cen­tu­lui o incur­siune ten­tantă într-o lume plină de des­co­pe­riri inte­re­sante în care el este eroul prin­ci­pal, nu doar cel care cară manu­a­lele. Pen­tru o redu­cere dras­tică a mate­ri­i­lor stu­di­ate şi o redu­cere la fel de dras­tică a conţi­nu­tu­lui celor ce rămân în pro­gramă. Pen­tru un accent puter­nic pe ceea ce clă­deşte cul­tura şi spi­ri­tul unui om liber: lite­ra­tură, muzică, artă gra­fică, tea­tru. Şi nu mă gan­desc decât la a-i pune pe cei tineri în con­tact cu aceste arte, de a le da ghi­dul călă­to­riei prin aceste uni­ver­suri ale cre­a­ti­vi­tă­ţii umane, de a pleda mereu în faţa lor pen­tru o scară a valo­ri­lor în care cre­a­ţia este pe pri­mul loc. Ple­dez pen­tru a le explica de o mie de ori care sunt drep­tu­rile lor de cetă­ţeni liberi, pen­tru a le desluşi clar marile ide­o­lo­gii poli­tice ale lumii con­tem­po­rane cu plu­su­rile şi minu­su­rile lor, pen­tru a le pre­zenta reli­gi­ile lumii îndemnându-i per­ma­nent la tole­ranţă. Pen­tru a le explica cu one­s­ti­tate cine sun­tem ca popor, de unde venim în isto­rie şi înco­tro ar fi bine să ne îndrep­tăm. Ple­dez pen­tru o edu­ca­ţie şti­inţi­fică echi­li­brată, în urma căreia fie­care tânăr să ştie care sunt legile fun­damen­tale ale fizi­cii şi ale chi­miei, dar nu prin prisma unor manu­ale aride, ci prin expe­ri­mente inte­re­sante în labo­ra­toare, care să facă aceste mate­rii atrac­tive şi inte­li­gi­bile pen­tru orice nivel inte­lec­tual. Ple­dez pen­tru pre­da­rea ora­to­riei, măcar la nivel mini­mal, ast­fel ca atunci când vor­besc în public româ­nii să nu semene cu Van­ghe­lie sau Becali. Ple­dez pen­tru gra­ma­tică, orto­gra­fie şi orto­e­pie pe tot par­cur­sul şco­lii. Ple­dez pen­tru sport într-o pro­porţie foarte mare, poate 20% din timp, ca să avem tineri sănă­toşi, cu spi­rit com­pe­ti­tiv, dar şi cu spi­rit de echipă.

Nu e uşoară o ast­fel de trans­for­mare. Dar ceea ce e clar e că ea nu poate să vină din inte­ri­o­rul sis­te­mul edu­ca­ţio­nal. Oame­nii care îl popu­lează sunt pro­fund ata­şaţi de actu­a­lele cutume. Ei nu îşi pro­pun să educe, ci să pre­dea mate­rii. Au dele­gat defi­ni­tiv res­pon­sa­bi­li­ta­tea edu­ca­ţiei în sar­cina unor părinţi sufo­caţi de lupta coti­diană cu supra­vi­eţu­i­rea într-o soci­e­tate dură şi des­truc­tu­rată, care la rân­dul lor nu au bene­fi­ciat de o edu­ca­ţie reală şi deci nu au nimic de trans­mis gene­ra­ţiei urmă­toare. De aceea pro­fe­so­rii de azi se vor opune cu toate forţele unei ast­fel de reforme pen­tru că ea înseamnă redu­ce­rea locu­ri­lor de muncă, res­truc­tu­ra­rea cor­pu­lui didac­tic. Pre­su­pune depla­sa­rea locu­ri­lor de muncă înspre sat, unde nevoia de cul­tură şi cunoa­ş­tere e imensă. O ast­fel de reformă poate veni doar din exte­rior, din­spre sis­te­mul poli­tic. Avem nevoie de un spi­rit lumi­nat, care să aibă forţa şi susţi­ne­rea de a face aceste schim­bări. Este oare posi­bil? Sunt scep­tic. Aşa că ne întoar­cem la bine­cu­nos­cu­tele vorbe ale lui Lenin: învă­ţaţi, învă­ţaţi, învă­ţaţi. Pen­tru că sis­te­mul nos­tru edu­ca­ţio­nal e încă în comu­nism. Revo­lu­ţia edu­ca­ţiei se amână…


Mulțumesc! Spune și altora despre articol.
 
Spune-mi, te rog, cum ți s-a părut articolul?
  • Interesant
  • Original
  • Amuzant
  • Plictisitor
  • Trist
  • Enervant

Share on Pinterest
There are no images.
Împarte cu prietenii










Submit

Comentarii:


  1. Alice

    Tema zilei:
    http://voxpublica.realitatea.net/politica-societate/universitatea-in-criza-23180.html

    Asa­dar, ai fost ina­in­tea tim­pu­ri­lor.

    0
    0
  2. Augustin Moga

    Îmi place cum pre­zen­tați situ­a­ția și-n bună parte am o părere simi­lară. Totuși, nu vă împăr­tă­șesc opi­ni­ile din ulti­mul para­graf. Să mă explic.

    Pe de o parte mi se pare că sun­teți de un opti­mism nejus­ti­fi­cat în ceea ce pri­vește solu­ția sal­va­toare: „O ast­fel de reformă poate veni doar din exte­rior, din­spre sis­te­mul poli­tic.” Nimic din ceea ce se-ntâmplă-n poli­tica româ­nească a ulti­mi­lor mulți ani ar putea sugera că există o șansă reală ca din această zonă să apară figura refor­ma­toare pe care o aştep­taţi. (Din con­tră, mi se pare că poli­ti­cul suge­rează taman opu­sul, dat fiind că acceptă fără pro­bleme un pla­gi­a­tor dove­dit în topul admi­nis­tra­ției cen­trale.)

    Pe de altă parte găsesc că sun­teți prea pesi­mist în ceea ce-i pri­vește pe părinți: „(…) sufo­caţi de lupta coti­diană cu supra­vi­eţu­i­rea într-o soci­e­tate dură şi des­truc­tu­rată, care la rân­dul lor nu au bene­fi­ciat de o edu­ca­ţie reală şi deci nu au nimic de trans­mis gene­ra­ţiei urmă­toare”. Da, e des­tul de dură lupta într-un sis­tem ce pare să pro­mo­veze fofi­la­rea de cir­cum­stanță și tupe­is­mul imper­ti­nent, deci mulți părinți își vor fi tocind o bună parte din resur­sele pro­prii (bani, timp, nervi) prinși în tot felul de con­flicte absurde. Dar chiar și așa, obo­siți și-ngândurați, părin­ții –cei mai mulți din­tre ei– nu uită că una din­tre pri­o­ri­tă­țile lor de seamă e să ofere copi­i­lor lor cea mai bună edu­ca­ție pe care o pot oferi. Ca atare, sunt mereu în cău­ta­rea a aces­tei cea-mai-bună-educație (câți nu inter­vin pen­tru ca copi­lul lor să fie mutat în clasa cu-nvățătoarea aia bună de care au auzit ei, sau anga­jează medi­ta­tori, etc.).

    Ce cred eu că le lip­sește părin­ți­lor (și copi­i­lor, de alt­fel) e o moda­li­tate de a-i pena­liza pe aceia din­tre edu­ca­tori de care nu sunt mul­țu­miți. Fără această posi­bi­li­tate ciclul de fee­d­back nu se închide — edu­ca­to­rii pot (din nepă­sare sau alte motive) deveni ori­cât de proști și tot nu vor ajunge a fi eli­mi­nați din sis­te­mul edu­ca­țio­nal. Așa că balas­tul se acu­mu­lează până la punc­tul în care aproape nimic nu se mai mișcă iar delă­sa­rea devine regula, nu excep­ția.

    Eu sin­cer cred că solu­ția e mai degrabă să apară din­spre părinți (bottom-up approach), decât din­spre poli­tic (top-down), pen­tru că cei din­tâi sunt „mânați în luptă” de o moti­va­ție mai puter­nică (i.e. edu­ca­ția pro­pri­i­lor odra­sle) decât cea pe care o au cei din urmă (i.e. tra­fi­cul de influ­ență ce vine la pachet cu ges­tio­na­rea cen­tra­li­zată a bani­lor alo­cați edu­ca­ției).

    0
    0
    • Sorin Sfirlogea

      În teo­rie există două moda­li­tăți de a schimba ceva: fie în mod auto­ri­tar impui un alt model de orga­ni­zare, fie în mod demo­cra­tic încerci să pro­pui alt­ceva. Prima metodă e rapidă, dar nedu­ra­bilă, pen­tru că oame­nii tind să res­pingă ceea ce li se impune. A doua metodă e sus­te­na­bilă în timp, dar durează al nai­bii de mult ca să con­vingi o majo­ri­tate să o sus­țină. Ăsta e para­do­xul schim­bă­rii — cu cât vrei să fie mai dura­bilă, cu atât durează mai mult să o pui în prac­tică.

      Ăsta e un text des­tul de vechi, au tre­cut aproape trei ani de atunci. Nu mă dezic de el, dar evo­luez în timp și anu­mite lucruri se nuan­țează sau se decan­tează. In cazul aces­tui arti­col însă nu sunt multe pe care le-aș refor­mula. Da, ai drep­tate, e nevoie de fee­d­back în sis­te­mul de învă­țământ, dar un meca­nism de fee­d­back are la bază un șablon, un stan­dard, un best-practice. Asta lip­sește în învă­țămân­tul româ­nesc: cum te poți plânge de actul edu­ca­țio­nal când nu am căzut de acord — la nivel de soci­e­tate — ce aștep­tăm de la edu­ca­ție?

      Cât des­pre părinți, poate ai drep­tate, însă une­ori sunt ten­tat să cred că goana după școli bune șî învățători/profesori buni este doar o pre­lun­gire a com­pe­ti­ției din viața lor pro­fe­sio­nală șî o con­vin­gere fermă, dar nejus­ti­fi­cată, că ei merită tot ce e mai bun. Ca să meriți tot ce e mai bun, tre­buie să dai tot ce e mai bun. Iar la acest exa­men, majo­ri­ta­tea din­tre noi pică.

      0
      0
      • Augustin Moga

        Eu unul nu cred că se poate ajunge, la nivel de soci­e­tate, la un con­sens în ceea ce pri­vește edu­ca­ția. Cel puțin nu la unul care să pro­ducă un cur­ri­cu­lum care să aco­pere 10–15 ani de instru­ire. Un numi­tor comun pen­tru tot popo­rul ar fi, în opi­nia mea, des­tul de sub­țire: citit, scris, soco­tit, drep­turi și obli­ga­ții cetă­țe­nești, orga­ni­za­rea poli­tică a soci­e­tă­ții. Poate ole­cuță de isto­rie și geo­gra­fie, dar parcă mai degrabă le-aș lăsa la opțio­nale.

        Păre­rea mea este c-am ieși mai câști­gați, ca soci­e­tate, dacă ne-am orienta înspre acele solu­ții care să per­mită și pro­mo­veze diver­si­ta­tea — atât la nivel de cur­ri­cu­lum, cât și la nivel de metode (clase cu mix de vâr­ste, edu­cat acasă, online, etc.)

        Vizavi de dilema abor­dă­rii schim­bă­rii (repede dar dic­ta­to­rial vs. încet dar demo­cra­tic) — n-am o solu­ție, dar aș nota doar că cul­ti­va­rea ideii de schim­bare e foarte pro­ba­bil s-ajute. (Cam la fel cum man­tra „Embrace Change” a dus, în indus­tria software, la apa­ri­ția unui stil nou de dezvol­tare –cel agil– în care viteza și demo­cra­ția par să se-mpace des­tul de bine. Pre­su­pun că, lucrând în IT, ești fami­liar cu ce spun în paran­teza asta.)

        ps/ Mi-a plă­cut afir­ma­ția: „ca să meriți ce e mai bun, tre­buie să dai ce e mai bun” — food for tho­u­ght…

        0
        0

Lasă un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *