Împarte cu prietenii










Submit

L’etat c’est moi

Iarna asta a fost prima iarnă ade­vă­rată după mult timp, Uite că a nins zdra­văn în sfârşit şi, chiar dacă a fost mai greu să te depla­sezi, iar fac­tura de gaze a cres­cut niţel, eu unul mă bucur să văd că natura s-a întors acasă, la noi. Sun­tem în coasta mai­cii Rusia şi măcar din când în când tre­buie să-i pri­mim bine­cu­vân­tă­rile sibe­riene. Nu sunt mânios pe aceste daruri, ci mai degrabă pe lunga noapte polară a minţi­lor româ­ni­lor pe care a instalat-o comu­nis­mul adus de tan­cu­rile ruseşti, dacă ar fi să inven­ta­riez relele venite de-a lun­gul vre­mii de la răsă­rit.

Zilele tre­cute am avut (iar) viscol. N-am ple­cat nică­ieri – am stat acasă şi m-am uitat când pe gea­mul feres­trei, când pe cel al tele­vi­zo­ru­lui la iarna de afară care tro­ie­nea pămân­tul. Impre­sio­nantă e natura când vrea. De undeva de pe nişte şosele din Bără­gan au apă­rut apoi eroii zilei: înză­pe­zi­ţii. De sub tonele de zăpadă au apă­rut la ştiri, mai întâi doar ca fapte diverse, pen­tru ca mai târ­ziu să fie pro­mo­vaţi la ştire prin­ci­pală în “prime time”. Nişte domni şi nişte doamne au rămas blo­caţi la Leh­liu şi pri­ma­rul urbei a tre­buit să le găsească adă­post prin casa de cul­tură şi pe la un inter­nat. Un gest de minimă soli­da­ri­tate, veţi spune. Da, poate, dar soli­da­ri­tate cu ce?

Nu ştiu dacă aţi băgat de seamă, dar mete­o­ro­lo­gii noş­tri au evo­luat în ultima vreme. Gra­dul de pre­ci­zie cu care pre­zic vre­mea e mult mai bun decât în tre­cut, poate şi dato­rită cola­bo­ră­rii cu mete­o­ro­logi mai echi­paţi cu instru­mente de pe alte meri­diane, la rân­dul lor mai bogate în fon­duri. Una peste alta e bine, ştim cu des­tulă pre­ci­zie cum va fi vre­mea cu măcar o zi îna­inte. Nu-i lucru puţin. Mete­o­ro­lo­gii noş­tri ne-au dat şi de data asta de veste că vine vreme rea, că vom avea viscol şi că e bine să ne pre­gă­tim pen­tru asta. Mai mult decât atât au anu­nţat toate tele­vi­ziu­nile că nu-i bine să te aven­tu­rezi pe şosele pen­tru că nu va fi chip de răz­bă­tut.

Iată însă că unii din­tre con­ce­tă­ţe­nii noş­tri au igno­rat aceste sfa­turi. Au con­chis că natura nu le poate sta în cale şi au pur­ces la drum în toiul visco­lu­lui. Până aici nimic spe­cial veţi spune – de acord, fie­care are drep­tul de a decide pen­tru el însuşi ce doreşte să facă, asta e esenţa demo­cra­ţiei, ni se spune. Ceea ce mă intrigă este ner­vo­zi­ta­tea pe care o mani­festă aceste per­soane de îndată ce ten­ta­tiva lor de călă­to­rie eşu­ează spec­ta­cu­los, în mij­lo­cul unui câmp tro­ie­nit de unde sunt scoşi cu maşini de des­ză­pe­zire. Pot să înţe­leg că nu eşti prea voios după ce ai stat câteva cea­suri înţe­pe­nit în zăpadă, dar nu pot să pri­cep de ce sunt mâni­oşi pe auto­ri­tăţi. În mod negreşit, de îndată ce se văd la căl­dură, per­soa­nele aces­tea sunt lovite de o amne­zie acută şi uită că auto­ri­tă­ţile le-au spus să stea acasă. Dim­po­trivă ei cred că au fost aban­do­naţi pe câmp, pradă natu­rii nemi­loase, de un stat incom­pe­tent şi nepu­tin­cios, care n-a fost în stare să îi scoată de acolo decât după câteva cea­suri bune. Nici o vorbă des­pre modul în care au ajuns în zăpadă. Nici un cuvânt des­pre ires­pon­sa­bi­li­ta­tea deci­ziei de a pleca la drum când ai fost anu­nţat că va fi impo­si­bil de cir­cu­lat. Nici o silabă des­pre ris­cu­rile şi cos­tu­rile inu­tile pe care le-au creat prin ima­tu­ri­ta­tea deci­ziei lor de a înfrunta natura.

M-am între­bat în sinea mea de ce oame­nii care ajung în ast­fel de situ­a­ţii n-au sen­ti­men­tul pro­priei culpe, umi­li­ta­tea de a recu­noa­şte că au făcut o pros­tie pen­tru care cei­la­lţi au tre­buit să chel­tuie timp şi bani ca să-i sal­veze din situ­a­ţia gravă în care ei sin­guri s-au băgat, recu­noş­tinţa pen­tru ris­cu­rile pe care alţii şi le-au asu­mat pen­tru a nu-i aban­dona. Nu ştiu care e răs­pun­sul, poate că nici nu e doar un răs­puns, ci mai multe, cu rădă­cini în sis­te­mul ide­o­lo­gic adus din ace­eaşi dire­cţie din care bate şi visco­lul. Sunt însă sigur că foarte mulţi din­tre români cred că sta­tul este o enti­tate abs­tractă, care levi­tează dea­su­pra lor şi de unde tre­buie să curgă lapte şi miere. Ba mai mult, sta­tul este dator să plouă cu câr­naţi ori de câte ori vrea fie­care român. Sta­tul tre­buie să te culeagă din­tre nămeţi dacă din pros­tia ta ai ajuns acolo, sta­tul tre­buie să-ţi dea casă nouă dacă ţi-ai construit-o fără auto­ri­za­ţie într-o zonă inun­da­bilă sau cu alu­ne­cări de teren, sta­tul tre­buie să-ţi măture în faţa porţii şi să-ţi ia zăpada de pe stră­zile ora­şu­lui chiar dacă afară ninge ca-n Ese­nin. Sta­tul tre­buie să-ţi com­pen­seze cos­tu­rile gaze­lor şi ale elec­tri­ci­tă­ţii şi tot el tre­buie să te des­pă­gu­bească atunci cănd ţi-ai pier­dut banii în fon­duri de inves­ti­ţii cu pro­mise pro­fi­turi fan­tas­ma­gorice. Tu, cetă­ţean deplin şi spec­ta­tor abso­lut, tre­buie doar să te rela­xezi şi să te bucuri de toate aceste bene­fi­cii, fără să con­tri­bui cu nimic dacă se poate, ba chiar să şi tragi oarece foloase necu­ve­nite dacă reu­şeşti să te des­curci.

Pe jumă­tate aş zice că e firească această viziune după 50 de ani de comu­nism în care sta­tul era de fapt par­ti­dul unic şi ast­fel chiar avea o repre­zen­tare con­cretă într-o clasă pri­vi­le­gi­ată care făcea şi desfă­cea viaţa fie­că­ruia. Dar, pen­tru numele lui Dum­ne­zeu, au tre­cut 20 de ani de când acest tip de stat a fost desfi­inţat – aş zice că până acum româ­nii au înţe­les că sta­tul sun­tem tot noi, că sta­tul sun­tem cei­la­lţi, care punem bani din impo­zite şi taxe pen­tru a ne asi­gura o admi­nis­tra­ţie comună. Dacă am schimba scara şi am reduce Româ­nia la dimen­siu­nile unui bloc de locu­inţe, mă îndo­iesc că româ­ni­lor li s-ar mai părea firesc să cheme admi­nis­tra­to­rul că să le scoată maşi­nile din zăpadă. Şi le-ar scoate-o sin­guri.

Îmi vine să mă duc la Leh­liu şi să le spun înză­pe­zi­ţi­lor găz­duiţi acolo că ar tre­bui să ne ceară scuze, nu soco­teală. Să le spun că sta­tul nu e o vacă de muls, de la care tre­buie doar să iei. Să le spun pre­cum Louis XIV: “L’etat c’est moi!”. Eu şi toţi cei­la­lţi ai căror bani au fost folo­siţi de pri­mar pen­tru a-i salva şi adă­posti pe nătă­răii din Leh­liu şi de aiu­rea, făcându-ne ast­fel soli­dari cu ires­pon­sa­bi­li­ta­tea şi pros­tia.


Mulțumesc! Spune și altora despre articol.
 
Spune-mi, te rog, cum ți s-a părut articolul?
  • Interesant
  • Original
  • Amuzant
  • Plictisitor
  • Trist
  • Enervant


Share on Pinterest
There are no images.
Împarte cu prietenii










Submit

Comentarii:


Lasă un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *