Iarna asta a fost prima iarnă ade­vă­rată după mult timp, Uite că a nins zdra­văn în sfârşit şi, chiar dacă a fost mai greu să te de­pla­sezi, iar fac­tura de gaze a cres­cut niţel, eu unul mă bu­cur să văd că na­tura s‑a în­tors acasă, la noi. Sun­tem în coasta mai­cii Ru­sia şi mă­car din când în când tre­buie să‑i pri­mim bi­ne­cu­vân­tă­rile si­be­riene. Nu sunt mâ­nios pe aceste da­ruri, ci mai de­grabă pe lunga noapte po­lară a minţi­lor ro­mâ­ni­lor pe care a instalat‑o co­mu­nis­mul adus de tan­cu­rile ru­seşti, dacă ar fi să in­ven­ta­riez re­lele ve­nite de‑a lun­gul vre­mii de la răsărit.

Zi­lele tre­cute am avut (iar) vi­scol. N‑am ple­cat ni­că­ieri – am stat acasă şi m‑am ui­tat când pe gea­mul fe­res­trei, când pe cel al te­le­vi­zo­ru­lui la iarna de afară care tro­ie­nea pămân­tul. Im­pre­sio­nantă e na­tura când vrea. De un­deva de pe nişte şo­sele din Bă­ră­gan au apă­rut apoi eroii zi­lei: în­ză­pe­zi­ţii. De sub to­nele de ză­padă au apă­rut la ştiri, mai în­tâi doar ca fapte di­verse, pen­tru ca mai târ­ziu să fie pro­mo­vaţi la ştire prin­ci­pală în “prime time”. Nişte domni şi nişte doamne au ră­mas blo­caţi la Le­h­liu şi pri­ma­rul ur­bei a tre­buit să le gă­sească adă­post prin casa de cul­tură şi pe la un in­ter­nat. Un gest de mi­nimă so­li­da­ri­tate, veţi spune. Da, poate, dar so­li­da­ri­tate cu ce?

Nu ştiu dacă aţi bă­gat de seamă, dar me­te­o­ro­lo­gii noş­tri au evo­luat în ul­tima vreme. Gra­dul de pre­ci­zie cu care pre­zic vre­mea e mult mai bun de­cât în tre­cut, poate şi da­to­rită co­la­bo­ră­rii cu me­te­o­ro­logi mai echi­paţi cu in­stru­mente de pe alte me­ri­diane, la rân­dul lor mai bo­gate în fon­duri. Una peste alta e bine, ştim cu des­tulă pre­ci­zie cum va fi vre­mea cu mă­car o zi îna­inte. Nu‑i lu­cru pu­ţin. Me­te­o­ro­lo­gii noş­tri ne-au dat şi de data asta de veste că vine vreme rea, că vom avea vi­scol şi că e bine să ne pre­gă­tim pen­tru asta. Mai mult de­cât atât au anu­nţat toate te­le­vi­ziu­nile că nu‑i bine să te aven­tu­rezi pe şo­sele pen­tru că nu va fi chip de răzbătut.

Iată însă că unii din­tre con­ce­tă­ţe­nii noş­tri au ig­no­rat aceste sfa­turi. Au con­chis că na­tura nu le poate sta în cale şi au pur­ces la drum în to­iul vi­sco­lu­lui. Până aici ni­mic spe­cial veţi spune – de acord, fi­e­care are drep­tul de a de­cide pen­tru el în­suşi ce do­reşte să facă, asta e esenţa de­mo­cra­ţiei, ni se spune. Ceea ce mă in­trigă este ner­vo­zi­ta­tea pe care o ma­ni­festă aceste per­soane de în­dată ce ten­ta­tiva lor de că­lă­to­rie eşu­ează spec­ta­cu­los, în mij­lo­cul unui câmp tro­ie­nit de unde sunt scoşi cu ma­şini de des­ză­pe­zire. Pot să înţe­leg că nu eşti prea vo­ios după ce ai stat câ­teva cea­suri înţe­pe­nit în ză­padă, dar nu pot să pri­cep de ce sunt mâ­ni­oşi pe au­to­ri­tăţi. În mod ne­greşit, de în­dată ce se văd la căl­dură, per­soa­nele aces­tea sunt lo­vite de o am­ne­zie acută şi uită că au­to­ri­tă­ţile le-au spus să stea acasă. Dim­po­trivă ei cred că au fost aban­do­naţi pe câmp, pradă na­tu­rii ne­mi­loase, de un stat in­com­pe­tent şi ne­pu­tin­cios, care n‑a fost în stare să îi scoată de acolo de­cât după câ­teva cea­suri bune. Nici o vorbă des­pre mo­dul în care au ajuns în ză­padă. Nici un cu­vânt des­pre ires­pon­sa­bi­li­ta­tea de­ci­ziei de a pleca la drum când ai fost anu­nţat că va fi im­po­si­bil de cir­cu­lat. Nici o si­labă des­pre ris­cu­rile şi cos­tu­rile inu­tile pe care le-au creat prin ima­tu­ri­ta­tea de­ci­ziei lor de a în­frunta natura.

M‑am în­tre­bat în si­nea mea de ce oa­me­nii care ajung în ast­fel de si­tu­a­ţii n‑au sen­ti­men­tul pro­priei culpe, umi­li­ta­tea de a re­cu­noa­şte că au fă­cut o pros­tie pen­tru care cei­la­lţi au tre­buit să chel­tuie timp şi bani ca să‑i sal­veze din si­tu­a­ţia gravă în care ei sin­guri s‑au bă­gat, re­cu­noş­tinţa pen­tru ris­cu­rile pe care alţii şi le-au asu­mat pen­tru a nu‑i aban­dona. Nu ştiu care e răs­pun­sul, poate că nici nu e doar un răs­puns, ci mai multe, cu ră­dă­cini în sis­te­mul ide­o­lo­gic adus din ace­eaşi di­re­cţie din care bate şi vi­sco­lul. Sunt însă si­gur că foarte mulţi din­tre ro­mâni cred că sta­tul este o en­ti­tate abs­tractă, care le­vi­tează dea­su­pra lor şi de unde tre­buie să curgă lapte şi mi­ere. Ba mai mult, sta­tul este da­tor să plouă cu câr­naţi ori de câte ori vrea fi­e­care ro­mân. Sta­tul tre­buie să te cu­leagă din­tre nă­meţi dacă din pros­tia ta ai ajuns acolo, sta­tul tre­buie să-ţi dea casă nouă dacă ţi-ai construit‑o fără au­to­ri­za­ţie într‑o zonă inun­da­bilă sau cu alu­ne­cări de te­ren, sta­tul tre­buie să-ţi mă­ture în faţa porţii şi să-ţi ia ză­pada de pe stră­zile ora­şu­lui chiar dacă afară ninge ca‑n Ese­nin. Sta­tul tre­buie să-ţi com­pen­seze cos­tu­rile ga­ze­lor şi ale elec­tri­ci­tă­ţii şi tot el tre­buie să te des­pă­gu­bească atunci cănd ţi-ai pier­dut ba­nii în fon­duri de in­ves­ti­ţii cu pro­mise pro­fi­turi fan­tas­ma­gorice. Tu, ce­tă­ţean de­plin şi spec­ta­tor ab­so­lut, tre­buie doar să te re­la­xezi şi să te bu­curi de toate aceste be­ne­fi­cii, fără să con­tri­bui cu ni­mic dacă se poate, ba chiar să şi tragi oa­rece fo­loase ne­cu­ve­nite dacă re­u­şeşti să te descurci.

Pe ju­mă­tate aş zice că e fi­rească această vi­ziune după 50 de ani de co­mu­nism în care sta­tul era de fapt par­ti­dul unic şi ast­fel chiar avea o re­pre­zen­tare con­cretă într‑o clasă pri­vi­le­gi­ată care fă­cea şi desfă­cea vi­aţa fi­e­că­ruia. Dar, pen­tru nu­mele lui Dum­ne­zeu, au tre­cut 20 de ani de când acest tip de stat a fost desfi­inţat – aş zice că până acum ro­mâ­nii au înţe­les că sta­tul sun­tem tot noi, că sta­tul sun­tem cei­la­lţi, care pu­nem bani din im­po­zite şi taxe pen­tru a ne asi­gura o ad­mi­nis­tra­ţie co­mună. Dacă am schimba scara şi am re­duce Ro­mâ­nia la di­men­siu­nile unui bloc de lo­cu­inţe, mă în­do­iesc că ro­mâ­ni­lor li s‑ar mai pă­rea fi­resc să cheme ad­mi­nis­tra­to­rul că să le scoată ma­şi­nile din ză­padă. Şi le-ar scoate‑o singuri.

Îmi vine să mă duc la Le­h­liu şi să le spun în­ză­pe­zi­ţi­lor gă­z­duiţi acolo că ar tre­bui să ne ceară scuze, nu so­co­teală. Să le spun că sta­tul nu e o vacă de muls, de la care tre­buie doar să iei. Să le spun pre­cum Lo­uis XIV: “L’etat c’est moi!”. Eu şi toţi cei­la­lţi ai că­ror bani au fost fo­lo­siţi de pri­mar pen­tru a‑i salva şi adă­posti pe nă­tă­răii din Le­h­liu şi de aiu­rea, fă­cându-ne ast­fel so­li­dari cu ires­pon­sa­bi­li­ta­tea şi prostia.


Comentează pe Facebook...


Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.


Abonează-te...

Trimite-mi articolele noi la: 

Am înțeles termenii și condițiile în care sunt utilizate datele mele.