Iarna asta a fost prima iarnă adevărată după mult timp, Uite că a nins zdravăn în sfârşit şi, chiar dacă a fost mai greu să te deplasezi, iar factura de gaze a crescut niţel, eu unul mă bucur să văd că natura s‑a întors acasă, la noi. Suntem în coasta maicii Rusia şi măcar din când în când trebuie să‑i primim binecuvântările siberiene. Nu sunt mânios pe aceste daruri, ci mai degrabă pe lunga noapte polară a minţilor românilor pe care a instalat‑o comunismul adus de tancurile ruseşti, dacă ar fi să inventariez relele venite de‑a lungul vremii de la răsărit.
Zilele trecute am avut (iar) viscol. N‑am plecat nicăieri – am stat acasă şi m‑am uitat când pe geamul ferestrei, când pe cel al televizorului la iarna de afară care troienea pământul. Impresionantă e natura când vrea. De undeva de pe nişte şosele din Bărăgan au apărut apoi eroii zilei: înzăpeziţii. De sub tonele de zăpadă au apărut la ştiri, mai întâi doar ca fapte diverse, pentru ca mai târziu să fie promovaţi la ştire principală în “prime time”. Nişte domni şi nişte doamne au rămas blocaţi la Lehliu şi primarul urbei a trebuit să le găsească adăpost prin casa de cultură şi pe la un internat. Un gest de minimă solidaritate, veţi spune. Da, poate, dar solidaritate cu ce?
Nu ştiu dacă aţi băgat de seamă, dar meteorologii noştri au evoluat în ultima vreme. Gradul de precizie cu care prezic vremea e mult mai bun decât în trecut, poate şi datorită colaborării cu meteorologi mai echipaţi cu instrumente de pe alte meridiane, la rândul lor mai bogate în fonduri. Una peste alta e bine, ştim cu destulă precizie cum va fi vremea cu măcar o zi înainte. Nu‑i lucru puţin. Meteorologii noştri ne-au dat şi de data asta de veste că vine vreme rea, că vom avea viscol şi că e bine să ne pregătim pentru asta. Mai mult decât atât au anunţat toate televiziunile că nu‑i bine să te aventurezi pe şosele pentru că nu va fi chip de răzbătut.
Iată însă că unii dintre concetăţenii noştri au ignorat aceste sfaturi. Au conchis că natura nu le poate sta în cale şi au purces la drum în toiul viscolului. Până aici nimic special veţi spune – de acord, fiecare are dreptul de a decide pentru el însuşi ce doreşte să facă, asta e esenţa democraţiei, ni se spune. Ceea ce mă intrigă este nervozitatea pe care o manifestă aceste persoane de îndată ce tentativa lor de călătorie eşuează spectaculos, în mijlocul unui câmp troienit de unde sunt scoşi cu maşini de deszăpezire. Pot să înţeleg că nu eşti prea voios după ce ai stat câteva ceasuri înţepenit în zăpadă, dar nu pot să pricep de ce sunt mânioşi pe autorităţi. În mod negreşit, de îndată ce se văd la căldură, persoanele acestea sunt lovite de o amnezie acută şi uită că autorităţile le-au spus să stea acasă. Dimpotrivă ei cred că au fost abandonaţi pe câmp, pradă naturii nemiloase, de un stat incompetent şi neputincios, care n‑a fost în stare să îi scoată de acolo decât după câteva ceasuri bune. Nici o vorbă despre modul în care au ajuns în zăpadă. Nici un cuvânt despre iresponsabilitatea deciziei de a pleca la drum când ai fost anunţat că va fi imposibil de circulat. Nici o silabă despre riscurile şi costurile inutile pe care le-au creat prin imaturitatea deciziei lor de a înfrunta natura.
M‑am întrebat în sinea mea de ce oamenii care ajung în astfel de situaţii n‑au sentimentul propriei culpe, umilitatea de a recunoaşte că au făcut o prostie pentru care ceilalţi au trebuit să cheltuie timp şi bani ca să‑i salveze din situaţia gravă în care ei singuri s‑au băgat, recunoştinţa pentru riscurile pe care alţii şi le-au asumat pentru a nu‑i abandona. Nu ştiu care e răspunsul, poate că nici nu e doar un răspuns, ci mai multe, cu rădăcini în sistemul ideologic adus din aceeaşi direcţie din care bate şi viscolul. Sunt însă sigur că foarte mulţi dintre români cred că statul este o entitate abstractă, care levitează deasupra lor şi de unde trebuie să curgă lapte şi miere. Ba mai mult, statul este dator să plouă cu cârnaţi ori de câte ori vrea fiecare român. Statul trebuie să te culeagă dintre nămeţi dacă din prostia ta ai ajuns acolo, statul trebuie să-ţi dea casă nouă dacă ţi-ai construit‑o fără autorizaţie într‑o zonă inundabilă sau cu alunecări de teren, statul trebuie să-ţi măture în faţa porţii şi să-ţi ia zăpada de pe străzile oraşului chiar dacă afară ninge ca‑n Esenin. Statul trebuie să-ţi compenseze costurile gazelor şi ale electricităţii şi tot el trebuie să te despăgubească atunci cănd ţi-ai pierdut banii în fonduri de investiţii cu promise profituri fantasmagorice. Tu, cetăţean deplin şi spectator absolut, trebuie doar să te relaxezi şi să te bucuri de toate aceste beneficii, fără să contribui cu nimic dacă se poate, ba chiar să şi tragi oarece foloase necuvenite dacă reuşeşti să te descurci.
Pe jumătate aş zice că e firească această viziune după 50 de ani de comunism în care statul era de fapt partidul unic şi astfel chiar avea o reprezentare concretă într‑o clasă privilegiată care făcea şi desfăcea viaţa fiecăruia. Dar, pentru numele lui Dumnezeu, au trecut 20 de ani de când acest tip de stat a fost desfiinţat – aş zice că până acum românii au înţeles că statul suntem tot noi, că statul suntem ceilalţi, care punem bani din impozite şi taxe pentru a ne asigura o administraţie comună. Dacă am schimba scara şi am reduce România la dimensiunile unui bloc de locuinţe, mă îndoiesc că românilor li s‑ar mai părea firesc să cheme administratorul că să le scoată maşinile din zăpadă. Şi le-ar scoate‑o singuri.
Îmi vine să mă duc la Lehliu şi să le spun înzăpeziţilor găzduiţi acolo că ar trebui să ne ceară scuze, nu socoteală. Să le spun că statul nu e o vacă de muls, de la care trebuie doar să iei. Să le spun precum Louis XIV: “L’etat c’est moi!”. Eu şi toţi ceilalţi ai căror bani au fost folosiţi de primar pentru a‑i salva şi adăposti pe nătărăii din Lehliu şi de aiurea, făcându-ne astfel solidari cu iresponsabilitatea şi prostia.
Lasă un comentariu