Ne apro­piem tot mai mult de 22 de­cem­brie, când vom ani­versa tre­ce­rea a 21 de ani de la re­vo­lu­ție, cu unul mai mult de­cât cei din pro­fe­ția bru­ca­ni­ană. Dacă nu vă place cu­vân­tul re­vo­lu­ție înlocuiți‑l cu alt­ceva – nici mie nu mi se pare foarte po­tri­vit, dar n‑am gă­sit unul mai in­spi­rat. Re­gula lui Bru­can era ca până acum să fi în­vă­țat ce în­seamnă de­mo­cra­ție. Și nu m‑am pu­tut îm­pie­dica să nu mă în­treb: am învățat?

Dacă ar fi să vor­besc în nu­mele ro­mâ­ni­lor, aș răs­punde că nu. Cei mai mulți au încă pro­bleme se­ri­oase de a dis­tinge cu cla­ri­tate sen­sul aces­tor 21 de ani, cu toate în­tâm­plă­rile lor mai bune sau mai rele. Există așa-zi­șii nos­tal­gici, oa­me­nii care spun că îna­inte era mai bine, deși ana­li­zele lor sunt su­per­fi­ci­ale – uită în mod de­li­be­rat pa­saje în­tregi din is­to­ria ani­lor co­mu­niști, iar ceea ce își amin­tesc îi tră­dează ca pa­ter­na­liști con­vinși. Pa­ter­na­lis­tul nos­tal­gic este obo­sit de efor­tul de­ci­zio­nal pe care rit­mul vie­ții ac­tu­ale i‑l im­pune și vrea să se rea­ban­do­neze în bra­țele unui tă­tuc ato­tpu­ter­nic care să‑i de­se­neze des­ti­nul și să‑i arate ca­lea. Pa­ter­na­lis­tul vrea să-și co­mer­ci­a­li­zeze vo­tul pe care l‑a pri­mit prin de­mo­cra­ție, ce­dându-și pre­ro­ga­ti­vele unui per­so­naj pu­ter­nic și cha­ris­ma­tic – acesta este mo­de­lul pe care a ve­nit la pu­tere Ili­escu și mai târ­ziu Băsescu.

Există apoi cei care au re­nun­țat să cre­adă că se poate în­tâm­pla ceva aici și au ple­cat să se ală­ture al­tor de­mo­cra­ții, mai ma­ture, mai exer­sate. Se pare că vreo 3 mi­li­oane de con­ce­tă­țeni ai noș­tri au ales ca­lea asta, de­fi­ni­tiv sau în re­prize în­tre­rupte de scurte în­toar­ceri acasă, cu oca­zia Paș­te­lui sau a Cră­ci­u­nu­lui. Cei mai mulți din­tre ei spun că ță­rile adop­tive sunt mult peste cea na­tală, iar ar­gu­men­tele lor sunt me­reu le­gate de ci­vi­li­za­ția lo­cală – ati­tu­di­nea oa­me­ni­lor de acolo, res­pec­ta­rea le­gi­lor. Prin com­pa­ra­ție Ro­mâ­nia este infernul.

Există apoi o mare masă de con­fuzi și dis­pe­rați. Nu vor îna­poi în co­mu­nism, nu vor ceea ce au acum, nu-și pot ima­gina un mâine mai bun. Nu pot sau nu vor să plece, nu știu de ce să rămână. Viața lor curge im­pla­ca­bil, zi după zi, într‑o di­rec­ție ne­cu­nos­cută lor, iar sin­gura lor re­ac­ție este is­te­ria. Is­te­ria ca re­ac­ție în tra­fic, is­te­ria ca mod de com­por­ta­ment la ser­vici, is­te­ria ca fun­da­ție a re­la­ți­i­lor per­so­nale, is­te­ria ca in­stru­ment de edu­ca­ție a pro­pri­i­lor co­pii. Is­te­ria in­di­vi­du­ală se acu­mu­lează zi după zi, for­mând o masă tot mai densă și mai ires­pi­ra­bilă de is­te­rie colectivă.

De­parte de mine gân­dul că nu vor fi exis­tând și alte fe­luri de ro­mâni – sunt con­vins că n‑am epu­i­zat po­si­bi­lele pro­file ale ce­lor din ju­rul nos­tru. Există însă o ca­te­go­rie pe care nu o mai iden­ti­fic as­tăzi, un grup de oa­meni în care mi-am pus cân­dva spe­ranța că vor schimba ceva: piața Uni­ver­si­tă­ții 1990. O sim­plă so­co­teală ne arată că cei care atunci aveau 17, 18 ani, poate chiar 20, sunt as­tăzi în de­plina lor ma­tu­ri­tate. Ei sunt cei care ar tre­bui să se afle în po­zi­ția de li­deri ai eco­no­miei, ai unor gru­puri so­ci­ale. Cum vor ști să trans­forme slo­ga­nu­rile de atunci – “Mai bine hai­mana, de­cât tră­dă­tor / Mai bine huli­gan, de­cât dic­ta­tor / Mai bine go­lan, de­cât ac­ti­vist / Mai bine mort de­cât co­mu­nist” – în re­a­li­tăți concrete?

Ge­ne­ra­ția Pie­ței Uni­ver­si­tă­ții își dă acum exa­me­nele, e în plină se­siune. Cei care au stri­gat în stradă că vor o alt­fel de Ro­mâ­nie, acum au primit‑o în ges­tiune. Vor ști oare ce să facă cu ea?


Comentează pe Facebook...


Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.


Abonează-te...

Trimite-mi articolele noi la: 

Am înțeles termenii și condițiile în care sunt utilizate datele mele.