Ne apropiem tot mai mult de 22 decembrie, când vom aniversa trecerea a 21 de ani de la revoluție, cu unul mai mult decât cei din profeția brucaniană. Dacă nu vă place cuvântul revoluție înlocuiți‑l cu altceva – nici mie nu mi se pare foarte potrivit, dar
Dacă ar fi să vorbesc în numele românilor, aș răspunde că nu. Cei mai mulți au încă probleme serioase de a distinge cu claritate sensul acestor 21 de ani, cu toate întâmplările lor mai bune sau mai rele. Există așa-zișii nostalgici, oamenii care spun că înainte era mai bine, deși analizele lor sunt superficiale – uită în mod deliberat pasaje întregi din istoria anilor comuniști, iar ceea ce își amintesc îi trădează ca paternaliști convinși. Paternalistul nostalgic este obosit de efortul decizional pe care ritmul vieții actuale i‑l impune și vrea să se reabandoneze în brațele unui tătuc atotputernic care să‑i deseneze destinul și să‑i arate calea. Paternalistul vrea să-și comercializeze votul pe care l‑a primit prin democrație, cedându-și prerogativele unui personaj puternic și charismatic – acesta este modelul pe care a venit la putere Iliescu și mai târziu Băsescu.
Există apoi cei care au renunțat să creadă că se poate întâmpla ceva aici și au plecat să se alăture altor democrații, mai mature, mai exersate. Se pare că vreo 3 milioane de concetățeni ai noștri au ales calea asta, definitiv sau în reprize întrerupte de scurte întoarceri acasă, cu ocazia Paștelui sau a Crăciunului. Cei mai mulți dintre ei spun că țările adoptive sunt mult peste cea natală, iar argumentele lor sunt mereu legate de civilizația locală – atitudinea oamenilor de acolo, respectarea legilor. Prin comparație România este infernul.
Există apoi o mare masă de confuzi și disperați. Nu vor înapoi în comunism, nu vor ceea ce au acum, nu-și pot imagina un mâine mai bun. Nu pot sau nu vor să plece, nu știu de ce să rămână. Viața lor curge implacabil, zi după zi, într‑o direcție necunoscută lor, iar singura lor reacție este isteria. Isteria ca reacție în trafic, isteria ca mod de comportament la servici, isteria ca fundație a relațiilor personale, isteria ca instrument de educație a propriilor copii. Isteria individuală se acumulează zi după zi, formând o masă tot mai densă și mai irespirabilă de isterie colectivă.
Departe de mine gândul că nu vor fi existând și alte feluri de români – sunt convins că n‑am epuizat posibilele profile ale celor din jurul nostru. Există însă o categorie pe care nu o mai identific astăzi, un grup de oameni în care mi-am pus cândva speranța că vor schimba ceva: piața Universității 1990. O simplă socoteală ne arată că cei care atunci aveau 17, 18 ani, poate chiar 20, sunt astăzi în deplina lor maturitate. Ei sunt cei care ar trebui să se afle în poziția de lideri ai economiei, ai unor grupuri sociale. Cum vor ști să transforme sloganurile de atunci – “Mai bine haimana, decât trădător / Mai bine huligan, decât dictator / Mai bine golan, decât activist / Mai bine mort decât comunist” – în realități concrete?
Generația Pieței Universității își dă acum examenele, e în plină sesiune. Cei care au strigat în stradă că vor o altfel de Românie, acum au primit‑o în gestiune. Vor ști oare ce să facă cu ea?
Lasă un comentariu