Au tre­cut peste noi săr­bă­to­rile de iarnă, Cră­ciun, Re­ve­lion, sfân­tul Va­sile, sfân­tul Ion, Bo­bo­teaza… Cei­lalți ne-au fă­cut urări și ne-au do­rit să fim fe­ri­ciți. Al­ții ne-au în­tre­bat dacă sun­tem, iar al­ții ne-au că­i­nat că n‑am fi fost atât de fe­ri­ciți pe cât am fi me­ri­tat. Atât de des mi‑a fost adre­sat cu­vân­tul fe­ri­cire în chip de urare, în­cât n‑am pu­tut să nu mă opresc și să mă în­treb: de fapt ce în­seamnă să fii fericit?

Știam că e o în­tre­bare la care e di­fi­cil să răs­pund. M‑am mai aven­tu­rat cu gân­dul în di­rec­ția asta și n‑am răz­bă­tut prea de­parte prin hă­ți­șu­rile în­tor­to­che­a­tei mele minți. Sunt oare fe­ri­cit? Tre­buie să fiu? Mi-aș dori fe­ri­ci­rea? M‑am de­cis să abor­dez pro­blema me­to­dic. Am în­ce­put cu DEX-ul: “FERICÍRE, fe­ri­ciri, s. f. Stare de mul­țu­mire su­fle­tească in­tensă și de­plină.” Hmmm…

Va să zică stare de mul­țu­mire. Asta pot să în­țe­leg – a fi mul­țu­mit, a fi bu­cu­ros, a simți sa­tis­fac­ție și plă­cere. Că­u­tăm această stare în aproape tot ceea ce fa­cem, nu‑i așa? M‑am în­cur­cat pu­țin în cu­vân­tul “su­fle­tească” și am dat iar fuga la dic­țio­nar. Așa am aflat că su­fle­tul ro­mâ­nesc este o to­ta­li­tate a unor pro­cese afec­tive, in­te­lec­tu­ale șî vo­li­țio­nale – adică fe­ri­ci­rea con­stă în sen­ti­mente, ra­țiune și vo­ință îm­pre­u­nate într‑o sa­tis­fac­ție co­mună, in­tensă și de­plină. Alt­fel spus, ceea ce simt este o plă­cere su­premă, ceea ce gân­desc este în per­fectă ar­mo­nie și ceea ce îmi do­resc este ceea ce deja am și ni­mic mai mult.

Toate bune și fru­moase. Am în­țe­les ra­țio­nal această no­țiune. Pro­blema e că per­ma­nența aces­tei stări mi se pare im­po­si­bilă. Pen­tru o clipă ori­cine poate avea o ast­fel de stare, fi­e­care din­tre noi tra­ver­săm me­te­oric se­cunde de sa­tis­fac­ție in­tensă și (apa­rent) de­plină. Însă în­tot­dea­una va fi ceva ce ne-am mai dori, ceva la care ne gân­dim fără sa­tis­fac­ție sau ceva ce sim­țim în mod du­re­ros. Ca să per­ma­nen­ti­zăm sta­rea de fe­ri­cire tre­buie să iu­bim sin­cer pe toți cei­lalți, să nu avem am­bi­ții in­te­lec­tu­ale și să ne am­pu­tăm do­rin­țele. O altă for­mu­lare: iu­bește-ți aproa­pele — fe­ri­ciți cei să­raci cu du­hul – cu ade­vă­rat de­șer­tă­ciuni sunt toate cele pămân­tești. Sună cu­nos­cut? Creș­ti­nis­mul ne pro­pune o cale spre fe­ri­cire. Apa­rent sim­plă, în re­a­li­tate im­po­si­bilă pen­tru că e în con­tra­dic­ție cu na­tura noastră.

Apoi ar mai fi dezi­ra­bi­li­ta­tea fe­ri­ci­rii. De ce ne-am dori‑o ca stare per­ma­nentă? Si­gur, e bine să ai parte de sa­tis­fac­ție in­tensă și de­plină, dar cum ar fi oare ca ea să de­vină sta­rea de fi­e­care zi, oră și clipă? Am mai avea oare con­ș­tința ei, în ab­sența su­fe­rin­ței? Mai e la fel de bună mân­ca­rea pre­fe­rată atunci când o mă­nânci în fi­e­care zi, la fi­e­care masă?

Așa că, dra­gii mei, nu-mi do­riți să fiu per­ma­nent fe­ri­cit. Pen­tru că m‑ați con­damna la ne­sim­țire, pros­tie și su­per­fi­ci­a­li­tate. La­sați-mă să fiu din când în când trist, dis­pe­rat, frus­trat, fu­rios, pa­sio­nat și ne­re­a­list. Pen­tru că așa am să știu că încă trăiesc.


Comentează pe Facebook...


Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

  1. Alice

    Ju­les Renard:“Am cu­nos­cut fe­ri­ci­rea, dar nu asta m‑a fa­cut cel mai fericit.”


Abonează-te...

Trimite-mi articolele noi la: 

Am înțeles termenii și condițiile în care sunt utilizate datele mele.