Au trecut peste noi sărbătorile de iarnă, Crăciun, Revelion, sfântul Vasile, sfântul Ion, Boboteaza… Ceilalți ne-au făcut urări și ne-au dorit să fim fericiți. Alții ne-au întrebat dacă suntem, iar alții ne-au căinat că n‑am fi fost atât de fericiți pe cât am fi meritat. Atât de des mi‑a fost adresat cuvântul fericire în chip de urare, încât n‑am putut să nu mă opresc și să mă întreb: de fapt ce înseamnă să fii fericit?
Știam că e o întrebare la care e dificil să răspund. M‑am mai aventurat cu gândul în direcția asta și n‑am răzbătut prea departe prin hățișurile întortocheatei mele minți. Sunt oare fericit? Trebuie să fiu? Mi-aș dori fericirea? M‑am decis să abordez problema metodic. Am început cu DEX-ul: “FERICÍRE, fericiri, s. f. Stare de mulțumire sufletească intensă și deplină.” Hmmm…
Va să zică stare de mulțumire. Asta pot să înțeleg – a fi mulțumit, a fi bucuros, a simți satisfacție și plăcere. Căutăm această stare în aproape tot ceea ce facem, nu‑i așa? M‑am încurcat puțin în cuvântul “sufletească” și am dat iar fuga la dicționar. Așa am aflat că sufletul românesc este o totalitate a unor procese afective, intelectuale șî voliționale – adică fericirea constă în sentimente, rațiune și voință împreunate într‑o satisfacție comună, intensă și deplină. Altfel spus, ceea ce simt este o plăcere supremă, ceea ce gândesc este în perfectă armonie și ceea ce îmi doresc este ceea ce deja am și nimic mai mult.
Toate bune și frumoase. Am înțeles rațional această noțiune. Problema e că permanența acestei stări mi se pare imposibilă. Pentru o clipă oricine poate avea o astfel de stare, fiecare dintre noi traversăm meteoric secunde de satisfacție intensă și (aparent) deplină. Însă întotdeauna va fi ceva ce ne-am mai dori, ceva la care ne gândim fără satisfacție sau ceva ce simțim în mod dureros. Ca să permanentizăm starea de fericire trebuie să iubim sincer pe toți ceilalți, să nu avem ambiții intelectuale și să ne amputăm dorințele. O altă formulare: iubește-ți aproapele — fericiți cei săraci cu duhul – cu adevărat deșertăciuni sunt toate cele pământești. Sună cunoscut? Creștinismul ne propune o cale spre fericire. Aparent simplă, în realitate imposibilă pentru că e în contradicție cu natura noastră.
Apoi ar mai fi dezirabilitatea fericirii. De ce ne-am dori‑o ca stare permanentă? Sigur, e bine să ai parte de satisfacție intensă și deplină, dar cum ar fi oare ca ea să devină starea de fiecare zi, oră și clipă? Am mai avea oare conștința ei, în absența suferinței? Mai e la fel de bună mâncarea preferată atunci când o mănânci în fiecare zi, la fiecare masă?
Așa că, dragii mei, nu-mi doriți să fiu permanent fericit. Pentru că m‑ați condamna la nesimțire, prostie și superficialitate. Lasați-mă să fiu din când în când trist, disperat, frustrat, furios, pasionat și nerealist. Pentru că așa am să știu că încă trăiesc.
12:10
Jules Renard:“Am cunoscut fericirea, dar nu asta m‑a facut cel mai fericit.”