Mă gândeam cu puțin timp în urmă că de câțiva ani sunt din ce în ce mai dezamăgit de noi toți — mulțimea indivizilor care alcătuim omenirea — și tot mai sceptic în privința posibilei noastre evoluții. Viitorul se închide în fața gândurilor mele și nu văd drum înainte, doar cărări lăturalnice care nu duc nicăieri. Cred că suntem tot mai departe de noi înșine și tot mai departe unii de alții.
Când mă uit în trecut găsesc semnele unor alte percepții pe care le-am avut. Licean, credeam că lumea e minunată și mă așteaptă să o iau în proprietate, supunându-mi-se necondiționat. Student, am abandonat temporar planurile de viitor și m‑am pierdut în lascivitatea prezentului – ce dulceață inegalabilă are clipa de acum! M‑am reîntors la mine după primele zile de muncă, surprins cumva că trebuie să privesc dincolo de ziua de azi, nemulțumit că nu știu îndeajuns cum să fiu ca să am. Marginile lumii erau aproape. Semenii mei erau acceptabili – îi consideram așa mai cu seamă din cauza neutralității lor: nu-mi puteau influența prea mult destinul, care era oarecum desenat deja de barierele comunismului.
După ceva mai mult un an de viață adultă a căzut peste viața mea revoluția. Nu o prevăzusem, nu o anticipasem, eram consolat cu drumul pe care mergeam, deși consolarea e ceva ce vine după o suferință, iar eu nu suferisem în sensul profund. Eram mai degrabă împăcat cu ceea ce mi se oferea. Așa că îndată ce am înțeles că mi se deschid nebănuite drumuri în față i‑am iubit prostește pe cei ce au murit în zilele acelea, închipuindu-mi naiv că lor le datorez această șansă. Semenii mei avansaseră – erau acum dezirabili și potențiali parteneri împreună cu care credeam că putem clădi ceva nou. Doar că nu-mi era prea clar ce.
N‑a durat mult până când a devenit limpede că intre mine și ceilalți se cască o prăpastie care se mărește în fiecare zi. Cu siguranță nu eram singur pe partea mea de pământ, alții îmi împărtășeau măcar parțial opiniile – rămâneam însă mereu minoritari, fără putința de a ne proba convingerile, victime ale unei majorități informe și strivitoare. Mi-am detestat semenii și i‑am iertat apoi părintește: le lipsește desigur educația socială – mi-am spus – va trebui să treacă ceva timp ca să reînvețe calea dreaptă. La capătul acestui drum i‑am așteptat răbdător o vreme. Nu se vedea nimeni venind.
Am sperat mult timp că lumea în care intrasem ne va cizela prin forța ei intrinsecă. Europa trebuia să ne civilizeze, așa că mi-am dorit cu ardoare să ajungem cetățeni ai Raiului. A venit târziu și după multe frământări și momentul acesta, dar nu s‑a întâmplat nimic spectaculos așa cum aș fi sperat. Treptat am înțeles că europenii sunt și ei asemenea nouă, consumatori disciplinați, înregimentați în doctrina profitului cu orice chip, manipulați prin media și înrobiți de instituția creditului bancar. Pentru mine asta a însemnat căderea ultimului mit de care îmi mai agățam speranțele, dincolo de care nu mai era nimic de sperat, nimic de făcut.
Un timp am privit în gol la spectacolul lumii, cu cinism și mânie, crezând că supărarea mea e în sine o rezolvare. Firește că nu e. Nu mi‑a rămas decât dezamăgirea de a privi decăderea semenilor mei și a mea o dată cu ei, disperarea de a ști că înapoi nu se poate, iar înainte nu e nimic. Aici mă găsesc azi.
Într-unul din weekend-urile trecute am ajuns în libraria Humanitas de lângă biserica Kretzulescu. Pe vitrinele ei am văzut un afiș care promova noua carte a lui Andrei Pleșu, “Despre frumusețea uitată a vieții”. Cu aerul său bonom și oarecum patriarhal, Pleșu ni se adresa tuturor:
Dacă îţi acorzi un cât de mic răgaz, dacă arunci, de jur împrejur, o privire odihnită, curioasă şi nepătimaşă, vei găsi destule argumente să te bucuri. Lucrurile (încă) funcţionează. Şarpanta lumii (încă) ţine. Mai există încă oameni întregi, tradiţii vii, întâlniri miraculoase. Trăim într-un sos toxic, dar el conţine încă mirodenii subtile, cu efect anesteziant. Marele animal cosmic nu pare încă să ia în serios agitaţia noastră propagandistică, spaimele noastre apocaliptice. Se poate trăi. Se poate trăi bine. Se poate (încă) trăi frumos.
Ce mult mi-aș dori să cred aceste cuvinte. Am plecat atunci gândindu-mă la cele pe care le-am istorisit mai sus, întrebându-mă dacă mai există o frumusețe nevăzută și uitată a vieții și dacă voi, semenii mei, îmi veți lăsa răgazul și spațiul să o caut. Dacă alături de curiozitatea mea, care nu cred că a secat niciodată, mai am putința de a adăuga privirea odihnită și nepătimașă care să mi vă înfățișeze așa cum mi-aș dori să fiți: nu perfecți, dar dornici de perfecțiune. Să sper astfel că mai e drum înainte, că mai putem face toți încă un pas către ceea ce am putea fi.
16:07
Din cand in cand, atunci cand servesc un c***t cu o lingurita de argint, dintr-un bol de cristal, avand un aer de om liber, dau click pe acest link