Măr­tu­ri­sesc de la în­ce­put că ur­mă­resc cu un in­te­res spe­cial ce se în­tâm­plă cu criza da­to­ri­i­lor din Gre­cia, pen­tru că am con­vin­ge­rea că e o pro­blemă simp­to­ma­tică pen­tru fai­moasa zonă euro și pen­tru că sunt si­gur că noi, ro­mâ­nii, ar tre­bui să în­vă­țăm câte ceva din ex­pe­riență asta. Eve­ni­men­tele se de­ru­lează cu o vi­teză des­tul de mică față de gra­vi­ta­tea si­tu­a­ției și pro­ba­bil că amâ­na­rea dez­no­dămân­tu­lui este ca­u­zată de im­pli­ca­rea Ger­ma­niei și Fran­ței, care mai pun câte o per­fu­zie po­i­tică sau fi­nan­ci­ară în ve­nele eco­no­mice ale Gre­ciei. Cu toate as­tea există un sin­gur dez­no­dământ po­si­bil – cel pu­țin eu așa so­cot – și el se va pro­duce mai de­vreme sau mai târziu.

De cu­rând s‑a ho­tă­rât in or­ga­nis­mele de con­du­cere ale UE să se re­ducă da­to­ria Gre­ciei la ju­mă­tate. Pare mi­ra­cu­los și plin de ge­ne­ro­zi­tate – eu însă cred că e mai de­grabă o ma­ne­vră po­li­tică de ima­gine de­cât o so­lu­ție prac­tică. E ca și cum eu aș câștiga 10 mii de lei pe an, aș fi da­tor 10 mi­li­oane de lei și ar veni ci­neva să-mi spună că îmi taie ju­mă­tate din da­to­rie. Ori­cum nu pot plăti nici ju­mă­ta­tea ră­masă. Pri­mul mi­nis­tru al Gre­ciei a pro­pus un re­fe­ren­dum na­țio­nal re­fe­ri­tor la această re­du­cere a da­to­ri­i­lor și toată lu­mea a să­rit în sus: ia uite, dragă, ce ne­sim­țiți! le dăm bani și ei se gân­desc dacă să‑i ac­cepte sau nu! Ei bine, sti­mați in­dig­nați, lu­cru­rile nu stau chiar așa.

Dom­nul Pa­pan­dreou nu s‑a gâ­dit pro­ba­bil de­cât la pie­lea sa și a par­ti­du­lui său (ci­tește grup de in­te­rese) când a con­vo­cat re­fe­ren­du­mul. Și‑a fă­cut so­co­teala că e mai bine ca vic­tima să-și pro­nunțe sin­gură con­dam­na­rea, ast­fel ca el să nu fie că­lăul. În­țe­le­gând ce ur­mează pen­tru Gre­cia, Pa­pan­dreou se teme că, fără sus­ți­ne­rea po­pu­lară a de­ci­zi­i­lor ce vor urma, gru­pul de in­te­rese pe care‑l re­pre­zintă va fi în­lă­tu­rat de la pu­tere pen­tru mult timp. Pen­tru că va­lul de flu­ie­ră­turi eu­ro­pene e mult prea pu­ter­nic, s‑a de­cis să re­nunțe la re­fe­ren­dum și să treacă la pla­nul B: dacă nu pot ob­ține vo­tul po­pu­lar, atunci tre­buie să aducă la pu­tere toate gru­pu­rile de in­te­rese (ci­tește par­tide) pen­tru a le face egal cul­pa­bile pen­tru su­fe­rin­țele ce vor veni. Nu sunt de­cât sim­ple cal­cule po­li­tice. În cea­sul al doi­spre­ze­ce­lea po­li­ti­cie­nii se gân­desc tot la păs­tra­rea pri­vi­le­gi­i­lor lor. În așa hal co­rupe puterea…

Dacă ne ui­tăm mai atent la pro­blema de fond a gre­ci­lor, cred că vom ob­serva un șa­blon care s‑ar pu­tea aplica și al­tor țări. Mar­ga­ret That­cher e re­cu­nos­cută acum ca pro­fe­tul care a pre­vă­zut că im­pu­ne­rea mo­ne­dei unice va fi dez­as­tru­oasă – ce pă­cat că ni­meni n‑a vrut să as­culte ar­gu­men­tele ei! Din­colo de di­fe­ren­țele eco­no­mice pe care ea le in­voca, ex­pli­cănd că ță­rile mici (ca Gre­cia) vor fi stri­vite de eco­no­mi­ile per­for­mante (pre­cum cea a Ger­ma­niei), ea mai adu­cea și alt ar­gu­ment. Im­pli­ca­ți­ile po­li­tice sunt uri­așe și acum le pu­tem ve­dea cu cla­ri­tate – Gre­cia în­cepe trep­tat să-și pi­ardă in­de­pen­dența, pen­tru că soarta ei nu se mai de­cide la Atena, ci la Ber­lin și Pa­ris. Re­du­ce­rea da­to­ri­i­lor e ca­lul tro­ian din care vor ieși apoi in­va­da­to­rii po­li­tici ce vor im­pune gre­ci­lor cum să tră­i­ască de acum încolo.

Chiar și din punct de ve­dere cul­tu­ral uniu­nea mo­ne­tară e o pros­tie. Pri­viți cu aten­ție toate po­poa­rele sud-eu­ro­pene – greci, ita­li­eni, spa­ni­oli, por­tu­ghezi. Există un grad di­fe­rit de he­do­nism în cul­tura lor și poate că la greci e cu ade­vă­rat mai preg­nant, dar sti­lul acesta de viață nu a în­ce­put în 1999, odată cu euro. Vine din in­s­to­ria lor, din cul­tura pro­fundă a aces­tor po­poare care fi­e­care au avut epoca lor de glo­rie: Gre­cia an­tică, Im­pe­riul Ro­man, Spa­nia con­chis­ta­do­ri­lor și Por­tu­ga­lia co­lo­ni­a­listă. Clima a mo­de­lat un tem­pe­ra­ment în­cli­nat spre plă­cere, na­tura le‑a ofe­rit într-un mod des­tul de fa­cil re­sur­sele ne­ce­sare, lor nu le‑a ră­mas de­cât să se bu­cure de viață, mun­cind pu­țin. Bi­ne­în­țe­les că nu au nici pe de­parte ace­eași pro­duc­ti­vi­tate și efi­ciență ca ger­ma­nii. Dar poate că nici nu și‑o do­resc. Nu toți ți­nem mor­țiș să fim la ora exactă în poarta fa­bri­cii și să ne mă­su­răm cu pre­ci­zie fi­e­care clipă din viață. Nu toți pu­tem să fa­cem asta. 

Din ne­fe­ri­cire adop­ta­rea euro im­pune tu­tu­ror ace­lași stil de viață, ace­leași po­li­tici și re­guli fis­cale și până la urmă ace­eași cul­tură a efi­cien­ței și efi­ca­ci­tă­ții. Câtă vreme au avut pro­pria lor dra­hmă, gre­cii pu­teau ve­dea cu ochii lor cum fluc­tu­ează va­loa­rea pro­priei eco­no­mii în com­pa­ra­ție cu res­tul Eu­ro­pei, prin cur­sul de schimb. Pu­teau con­ști­en­tiza im­pac­tul prac­tic al mo­du­lui lor de viață. După adop­ta­rea euro per­for­manța lor slabă a fost mas­cată de un gu­vern care s‑a îm­pru­mu­tat ne­bu­nește și de o Uniune Eu­ro­peană apa­rent efi­cientă în an­sam­blul ei. A ve­nit criza, re­sur­sele fi­nan­ci­are au scă­zut, abu­n­dența a dis­pă­rut – nu mai este de unde să aco­peri he­do­nis­mele gre­cești, ita­li­ene sau spa­ni­ole. Cu o eva­ziune fis­cală de­ve­nită sport na­țio­nal și cu 40% din forța de muncă an­ga­jată la stat și or­ga­ni­zată so­lid prin sin­di­cate pu­ter­nice, Gre­cia era cea mai ex­pusă. Băn­cile gre­cești, ger­mane și fran­ceze s‑au în­gră­mă­dit să îm­pru­mute sta­tul grec, pro­ba­bil fi­ind con­vinși că cre­di­tează o parte a Uniu­nii Eu­ro­pene – atâta doar că prea multe de­gete s‑au în­drep­tat acu­za­tor că­tre greci până când s‑a pus pro­blema dacă Gre­cia mai tre­buie să fie parte a aces­tei uniuni. Pa­nica băn­ci­lor a fost tar­divă. Acum vor su­porta pier­de­rile pre­dic­ti­bile ale lă­co­miei lor de a câștiga din do­bân­zile grase și apa­rent si­gure ale bond-uri­lor emise de gu­ver­nul elen.

Deși multă lume s‑a in­dig­nat, re­fe­ren­du­mul era ne­ce­sar în Gre­cia. Tre­buia însă să li se ex­plice că au de ales în­tre două op­țiuni ma­jore: să ac­cepte re­du­ce­rea da­to­ri­i­lor și re­gu­lile im­puse de ger­mani și fran­cezi sau să re­fuze re­du­ce­rea da­to­ri­i­lor și să se re­tragă din zona euro, su­por­tând de unii sin­guri con­se­cin­țele cri­zei în care se află. Am­bele sunt ca niște con­dam­nări pe viață, dar a doua va­ri­antă le sal­vează dem­ni­ta­tea na­țio­nală – vor avea li­ber­ta­tea de a muri. Pen­tru că nu se va mai or­ga­niza nici o con­sul­tare po­pu­lară în­tre­văd că gu­ver­nul lor va adopta prima op­țiune, iar gre­cii vor fi din nou în stradă, re­fu­zând să se su­pună re­gu­li­lor nem­țești. Și eu sunt de par­tea lor, pen­tru că în­fi­in­ța­rea aces­tei uniuni mo­ne­tare nu au făcut‑o ei, ci clasa po­li­tică eu­ro­peană, cea care acum e foarte cri­tică la adresa mo­du­lui lor de viață. Sti­mată doamnă Mer­kel, gre­cii tră­iesc așa din­tot­dea­una – de ce nu v‑ați gân­dit la asta când i‑ați in­clus în uniu­nea voas­tră fermecată?

Pen­tru ro­mâni lec­ția gre­cească ar tre­bui să fie foarte eloc­ventă. Dacă e să ale­gem o pe­ri­oadă is­to­rică din care am moș­te­nit cele mai multe tră­să­turi ca na­țiune, nu ar fi pe­ri­oada lui De­ce­bal și Bu­rebista, nici a lui Ște­fan cel Mare sau Mi­hai Vi­teazu. Ro­mâ­nii de azi sunt mo­de­lați după ti­pa­rele epo­cii fa­na­ri­ote. Iar Fa­na­rul era, să ne rea­min­tim, un car­tier de greci bo­gați și dor­nici de averi tot mai mari. Cul­tura lor, he­do­nis­mul, du­pli­ci­ta­tea și do­rința avidă de îm­bo­gă­țire ra­pidă le avem în sânge – aș pu­tea aduce multe ar­gu­mente pen­tru asta. Mă tem că tre­când la euro vom avea exact aceași soartă.

Gre­cia are un motto na­țio­nal: Elefte­ria i tha­nato. Li­ber­tate sau moarte. Dar tare mi‑e teamă că de data asta nu vor mai avea op­țiuni, moar­tea e obli­ga­to­rie. Rămâne doar să de­cidă dacă vor să o pri­mească ca oa­meni li­beri. Oare îi vom urma ca des­tin? Sau ne vom opri în cea­sul al doisprezecelea?


Comentează pe Facebook...


Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

  1. Alice

    cu ochiul spre ograda proprie:
    http://www.contributors.ro/politica-doctrine/romania-incotro/
    tot mai multi in­tre­vad si ac­cen­tu­ază tuşa lo­cală, dar oare des­tui ca sa fie masa critica?
    trăim vre­muri in­te­re­sante, poate nu de do­rit, dar dacă tot se în­tâm­plă mi se pare că me­rită să nu le lă­săm să treacă pe lângă noi, ci să tre­cem prin ele înţe­le­gând, acţionând.

    să fii omul tim­pul tău. o şansă, un dar, o datorie.

    • Sorin Sfirlogea

      Cred că ti­pul are drep­tate în ce spune. Nu simt o mare ușu­rare când văd FMIul ve­nind pe la noi, în timp ce ne­nea Bă­sescu ne bate pe umăr și ne spune să stăm cu­minți că va fi bine. Și da, e in­te­re­sant să fii omul tim­pu­lui tău — atâta doar că to­tul poate să de­vină o corvoadă.
      “Să treci prin timp, să nu te-ntreacă tim­pul” spu­nea Blaga.


Abonează-te...

Trimite-mi articolele noi la: 

Am înțeles termenii și condițiile în care sunt utilizate datele mele.