Mărturisesc de la început că urmăresc cu un interes special ce se întâmplă cu criza datoriilor din Grecia, pentru că am convingerea că e o problemă simptomatică pentru faimoasa zonă euro și pentru că sunt sigur că noi, românii, ar trebui să învățăm câte ceva din experiență asta. Evenimentele se derulează cu o viteză destul de mică față de gravitatea situației și probabil că amânarea deznodământului este cauzată de implicarea Germaniei și Franței, care mai pun câte o perfuzie poitică sau financiară în venele economice ale Greciei. Cu toate astea există un singur deznodământ posibil – cel puțin eu așa socot – și el se va produce mai devreme sau mai târziu.
De curând s‑a hotărât in organismele de conducere ale UE să se reducă datoria Greciei la jumătate. Pare miraculos și plin de generozitate – eu însă cred că e mai degrabă o manevră politică de imagine decât o soluție practică. E ca și cum eu aș câștiga 10 mii de lei pe an, aș fi dator 10 milioane de lei și ar veni cineva să-mi spună că îmi taie jumătate din datorie. Oricum nu pot plăti nici jumătatea rămasă. Primul ministru al Greciei a propus un referendum național referitor la această reducere a datoriilor și toată lumea a sărit în sus: ia uite, dragă, ce nesimțiți! le dăm bani și ei se gândesc dacă să‑i accepte sau nu! Ei bine, stimați indignați, lucrurile nu stau chiar așa.
Domnul Papandreou nu s‑a gâdit probabil decât la pielea sa și a partidului său (citește grup de interese) când a convocat referendumul. Și‑a făcut socoteala că e mai bine ca victima să-și pronunțe singură condamnarea, astfel ca el să nu fie călăul. Înțelegând ce urmează pentru Grecia, Papandreou se teme că, fără susținerea populară a deciziilor ce vor urma, grupul de interese pe care‑l reprezintă va fi înlăturat de la putere pentru mult timp. Pentru că valul de fluierături europene e mult prea puternic, s‑a decis să renunțe la referendum și să treacă la planul B: dacă nu pot obține votul popular, atunci trebuie să aducă la putere toate grupurile de interese (citește partide) pentru a le face egal culpabile pentru suferințele ce vor veni. Nu sunt decât simple calcule politice. În ceasul al doisprezecelea politicienii se gândesc tot la păstrarea privilegiilor lor. În așa hal corupe puterea…
Dacă ne uităm mai atent la problema de fond a grecilor, cred că vom observa un șablon care s‑ar putea aplica și altor țări. Margaret Thatcher e recunoscută acum ca profetul care a prevăzut că impunerea monedei unice va fi dezastruoasă – ce păcat că nimeni n‑a vrut să asculte argumentele ei! Dincolo de diferențele economice pe care ea le invoca, explicănd că țările mici (ca Grecia) vor fi strivite de economiile performante (precum cea a Germaniei), ea mai aducea și alt argument. Implicațiile politice sunt uriașe și acum le putem vedea cu claritate – Grecia începe treptat să-și piardă independența, pentru că soarta ei nu se mai decide la Atena, ci la Berlin și Paris. Reducerea datoriilor e calul troian din care vor ieși apoi invadatorii politici ce vor impune grecilor cum să trăiască de acum încolo.
Chiar și din punct de vedere cultural uniunea monetară e o prostie. Priviți cu atenție toate popoarele sud-europene – greci, italieni, spanioli, portughezi. Există un grad diferit de hedonism în cultura lor și poate că la greci e cu adevărat mai pregnant, dar stilul acesta de viață nu a început în 1999, odată cu euro. Vine din instoria lor, din cultura profundă a acestor popoare care fiecare au avut epoca lor de glorie: Grecia antică, Imperiul Roman, Spania conchistadorilor și Portugalia colonialistă. Clima a modelat un temperament înclinat spre plăcere, natura le‑a oferit într-un mod destul de facil resursele necesare, lor nu le‑a rămas decât să se bucure de viață, muncind puțin. Bineînțeles că nu au nici pe departe aceeași productivitate și eficiență ca germanii. Dar poate că nici nu și‑o doresc. Nu toți ținem morțiș să fim la ora exactă în poarta fabricii și să ne măsurăm cu precizie fiecare clipă din viață. Nu toți putem să facem asta.
Din nefericire adoptarea euro impune tuturor același stil de viață, aceleași politici și reguli fiscale și până la urmă aceeași cultură a eficienței și eficacității. Câtă vreme au avut propria lor drahmă, grecii puteau vedea cu ochii lor cum fluctuează valoarea propriei economii în comparație cu restul Europei, prin cursul de schimb. Puteau conștientiza impactul practic al modului lor de viață. După adoptarea euro performanța lor slabă a fost mascată de un guvern care s‑a împrumutat nebunește și de o Uniune Europeană aparent eficientă în ansamblul ei. A venit criza, resursele financiare au scăzut, abundența a dispărut – nu mai este de unde să acoperi hedonismele grecești, italiene sau spaniole. Cu o evaziune fiscală devenită sport național și cu 40% din forța de muncă angajată la stat și organizată solid prin sindicate puternice, Grecia era cea mai expusă. Băncile grecești, germane și franceze s‑au îngrămădit să împrumute statul grec, probabil fiind convinși că creditează o parte a Uniunii Europene – atâta doar că prea multe degete s‑au îndreptat acuzator către greci până când s‑a pus problema dacă Grecia mai trebuie să fie parte a acestei uniuni. Panica băncilor a fost tardivă. Acum vor suporta pierderile predictibile ale lăcomiei lor de a câștiga din dobânzile grase și aparent sigure ale bond-urilor emise de guvernul elen.
Deși multă lume s‑a indignat, referendumul era necesar în Grecia. Trebuia însă să li se explice că au de ales între două opțiuni majore: să accepte reducerea datoriilor și regulile impuse de germani și francezi sau să refuze reducerea datoriilor și să se retragă din zona euro, suportând de unii singuri consecințele crizei în care se află. Ambele sunt ca niște condamnări pe viață, dar a doua variantă le salvează demnitatea națională – vor avea libertatea de a muri. Pentru că nu se va mai organiza nici o consultare populară întrevăd că guvernul lor va adopta prima opțiune, iar grecii vor fi din nou în stradă, refuzând să se supună regulilor nemțești. Și eu sunt de partea lor, pentru că înființarea acestei uniuni monetare nu au făcut‑o ei, ci clasa politică europeană, cea care acum e foarte critică la adresa modului lor de viață. Stimată doamnă Merkel, grecii trăiesc așa dintotdeauna – de ce nu v‑ați gândit la asta când i‑ați inclus în uniunea voastră fermecată?
Pentru români lecția grecească ar trebui să fie foarte elocventă. Dacă e să alegem o perioadă istorică din care am moștenit cele mai multe trăsături ca națiune, nu ar fi perioada lui Decebal și Burebista, nici a lui Ștefan cel Mare sau Mihai Viteazu. Românii de azi sunt modelați după tiparele epocii fanariote. Iar Fanarul era, să ne reamintim, un cartier de greci bogați și dornici de averi tot mai mari. Cultura lor, hedonismul, duplicitatea și dorința avidă de îmbogățire rapidă le avem în sânge – aș putea aduce multe argumente pentru asta. Mă tem că trecând la euro vom avea exact aceași soartă.
Grecia are un motto național: Elefteria i thanato. Libertate sau moarte. Dar tare mi‑e teamă că de data asta nu vor mai avea opțiuni, moartea e obligatorie. Rămâne doar să decidă dacă vor să o primească ca oameni liberi. Oare îi vom urma ca destin? Sau ne vom opri în ceasul al doisprezecelea?
11:11
cu ochiul spre ograda proprie:
http://www.contributors.ro/politica-doctrine/romania-incotro/
tot mai multi intrevad si accentuază tuşa locală, dar oare destui ca sa fie masa critica?
trăim vremuri interesante, poate nu de dorit, dar dacă tot se întâmplă mi se pare că merită să nu le lăsăm să treacă pe lângă noi, ci să trecem prin ele înţelegând, acţionând.
să fii omul timpul tău. o şansă, un dar, o datorie.
23:11
Cred că tipul are dreptate în ce spune. Nu simt o mare ușurare când văd FMIul venind pe la noi, în timp ce nenea Băsescu ne bate pe umăr și ne spune să stăm cuminți că va fi bine. Și da, e interesant să fii omul timpului tău — atâta doar că totul poate să devină o corvoadă.
“Să treci prin timp, să nu te-ntreacă timpul” spunea Blaga.