Avem noi românii un “je-ne sais-quoi” al nostru când vine vorba de competență: o admirăm de la distanță, ne căinăm când o pierdem în favoarea altora care o plătesc mai bine, dar atunci când ne e la îndemână o ignorăm cu desăvârșire. De aia ne pleacă olimpicii peste hotare și nu se mai întorc… Dar dacă la nivel individual toți suntem de acord în teorie că ne-ar prinde bine nițică pricepere, când vine vorba de viața de zi cu zi se pare că mai mult ne încurcă decât ne ajută. Și, după mintea mea, e absolut firesc: când ești genetic configurat să te descurci, să improvizezi, nu e cu putință să ai competență. Ea ți-ar demonstra că tot ceea ce faci e perisabil, superficial și ineficient – cui îi place să i se spună că munca sa e de proastă calitate?
Dacă privim mai întâi cum o dobândim, competența ne apare de la bun început inabordabilă. Școala românească nu e orientată spre a o clădi în învățăceii săi, ci mai degrabă spre a forma o cultură generală bazată pe cunoștințele dascălilor (vorbesc aici despre facultăți, pentru că acolo socotesc că putem vorbi despre crearea competențelor) – de nenumărate ori am văzut curicule universitare construite pe structura cunoștințelor unui profesor, pentru că el e titularul catedrei, nu‑i așa? Sigur ați auzit expresia “facultatea nu te învață meserie, te învață unde să cauți ceea ce nu știi” cu referire la faptul că, ajuns în viața reală, un absolvent habar nu are “cu ce se mănâncă” meseria pentru care s‑a pregătit, așa că trebuie îndrumat de cei care deja au experiență practică. De la bun început incompetența este subînțeleasă și acceptată ca o stare normală.
Dar cum se dobândește de fapt competența? Teoria mea este că în 90% din cazuri nu se dobândește, ci este înlocuită cu un soi de rutină a unor operațiuni pe care fiecare le învață de la “cei bătrâni”, pe principiul că “meseria se fură”. Restul de 10% sunt cei care o iau pe cont propriu, citesc, își pun întrebări și se rup de realitate pentru a studia. Unii dintre ei au aptitudini naturale, fizice sau intelectuale, care îi favorizează – până la urmă însă efortul este cel care contează, care dă altitudinea necesară pentru a cuprinde ansamblul și pentru a pune totul cap la cap într‑o perspectivă coerentă și completă, îngăduind performanța.
Dobândită cu mai multă sau mai puțină greutate, competența se cere apoi evaluată, mai cu seamă atunci când cineva vrea să treacă pragul unei companii. Și uite așa ajungem la următorul obstacol în calea sa: cum poți aprecia ceva ce doar puțini au? Cine va defini criteriile de apreciere? Cine va sta în boxa juraților? Firește, ceilalți 90%. Doar că ei nu au instrumentele necesare pentru a face evaluarea, așa că, încă o dată, improvizația este necesară. Și pentru că nu e loc de multe manevre, evaluarea candidatului se reduce finalmente la două tipuri de întrebări: unde ai mai făcut asta? cum procedezi în situația X?
La prima categorie de întrebări cad secerați majoritatea celor ce folosesc competența ca argument – e greu să exersezi priceperea în țara improvizației, deci e quasi-imposibil să poți aduce referințe anterioare. Pentru că mai peste tot și de cele mai multe ori tentativele de a face lucrurile prin instrumentele competenței se lovesc de argumentele irefutabile ale “meseriașilor”: “nu ne înveți tu pe noi cum să facem treaba” sau “lasă, bă, teoriile și pune mâna pe treabă – uite așa facem noi și e foarte bine”. Strădaniile de schimbare sunt zadarnice – ei sunt mulți, ei știu, ei decid. Experiența este refuzată de la chiar nașterea ei. Nu o poți dobândi decât printr-un mare noroc.
Cei puțini care trec miraculos de piedica (aproape) imposibilei experiențe prealabile, trebuie să dea piept cu a doua încercare de netrecut – cum faci dacă… ? De obicei urmează descrierea unei situații confuze și încâlcite, despre care se pretinde că ar fi reală (și probabil chiar este), din care emană esența organizației în care eroul nostru încearcă să intre. Cineva mai experimentat ar putea îndată înțelege ce înseamnă complicata țesătură de ipoteze: “vrem să știm dacă ai vreun fel de competență și dacă ai de gând să ne deranjezi universul cu ideile tale tâmpite despre schimbare și performanță”. Candidatul competent e pe un teren minat. Dacă își expune valențele va fi respins pe motiv de inadaptare. Dacă o face prea tare pe prostul va fi respins pe motiv de inutilitate. În acest interval îi rămâne o singură soluție: să se descurce. Oricare i‑ar fi intențiile, pentru a avea măcar o șansă trebuie să fie ca ei.
Trecut pe malul celălalt al Acheronului, devenit parte a marii descurcăreli generale, eroul nostru se trezește într‑o lume complet străină. În jurul său este țesută o lume cu reguli prestabilite și, dacă nu le învață degrabă, viitorul său stă sub semnul întrebării. De fiecare dată când invocă propria competență asupra domeniului pentru care a fost inclus în proiect, i se spune că “acum nu e momentul”, “ai dreptate, dar e o situație de excepție” sau “n‑avem timp acum să schimbăm lucrurile”. Argumentele împotriva competenței sunt totdeauna zbrobitoare și țin mereu de imperative dictate de instanțe superioare: clientul, acționarii, șefii. Ei, colegii, își doresc la fel de mult ca și el să facă lucrurile “în mod profesionist”, dar acum chiar nu se poate. Însă, “după ce se termină nebunia asta”, lucrurile se vor schimba și “o să facem să fie bine”. Ca să nu fie rău.
Așezată mereu în contratimp cu colectivitatea în care se află, competența se pierde, se sinucide, renunțând să mai lupte cu un dușman disproporționat de puternic și de numeros. Aliniat cuminte pe aleea rutinei și improvizației, echipat temeinic cu uneltele descurcărismului, eroul nostru este finalmente adoptat de comunitate: “hai că te-ai dat pe brazdă și-ai învățat și tu meserie, că l‑a început venisei cu niște avioane… nu știu de unde scoteai prostiile alea!”.
Îngroparea competenței este simplă și definitivă, dar conciliantă. Nu i se fac niciodată pomeniri. Cel ce a susținut‑o este iertat dacă s‑a lepădat de ea. Important este că lucrurile au revenit “la normal”. După cum spunea nenea Iancu: “Să mă ierți și să mă iubești! Pentru că toți ne iubim țara, toți suntem români! Mai mult sau mai puțin onești!”.
Lasă un comentariu