Ni­mic nu mai me­rită vă­zut, au­zit sau gus­tat dacă nu este un re­cord în sine. Trăim sub domnia lui “cel mai, cea mai”, în vre­muri de per­ma­nente schim­bări ale re­ge­lui, pen­tru că în fi­e­care clipă un alt “cel mai, cea mai” se urcă pe tron. Pen­tru doar câ­teva clipe. Ad­mi­răm re­cor­dul in­di­fe­rent de sem­ni­fi­ca­ția lui, doar pen­tru că a avut pen­tru un mo­ment scli­pi­rea fai­mei. Chiar ieri am avut do­vada asta, printr‑o în­tâm­plare care m‑a adus în si­tu­a­ția de a enu­mera “cei mai, cele mai”, deși nu eram pre­gă­tit de­loc pen­tru asta și, de fapt, nu des­pre asta era vorba în si­tu­a­tia res­pec­tivă. In­ter­lo­cutoa­rea mea însă avea de bi­fat o listă de în­tre­bări, tre­buia deci să în­cap în pa­tul pro­cus­tian al su­per­la­ti­ve­lor. Seara am ci­tit un ar­ti­col des­pre sen­za­ți­ile pu­ter­nice după care aler­găm și m‑am gân­dit că ni­mic nu e (chiar) întâmplător.

Des­chizi te­le­vi­zo­rul, ra­di­oul sau zia­rul și afli des­pre “cel mai mare cu­tre­mur din ul­ti­mii trei ani”, “cea mai mare scă­dere a mo­ne­dei na­țio­nale din ul­ti­mele pa­tru luni”. Mergi pe stradă și vezi re­clame cu “cel mai mare”, “cel mai ieftin”, “cel mai bun” pro­dus. Ești ase­diat de re­cor­duri până acolo în­cât îți mă­sori viața prin ra­por­tare la ele. Și în­cepi ast­fel să crezi că nu ești im­por­tant, nu “ai va­loare” dacă nu ești și tu “cel mai”. Să fii e însă com­pli­cat, une­ori chiar im­po­si­bil — e ușor să îți fi­xezi re­pere ne­re­a­liste și să eșu­ezi. Așa că ți se oferă re­zol­va­rea: po­se­sia su­per­la­ti­ve­lor. Dacă ai “cel mai” în­seamnă că ești “cel mai”. Cum­pără-ți cre­mele L’O­real și vei fi cea mai fru­moasă, pre­cum Eva Lon­go­ria. Ia-ți un Ma­se­ratti și vei fi cel mai sexy bărbat.

Cul­tura su­per­la­ti­vu­lui ne in­va­dează și viața pro­fe­sio­nală. La in­ter­viul pen­tru un loc de muncă ești în­tre­bat de cea mai im­por­tantă ca­li­tate a unui li­der, cel mai sem­ni­fi­ca­tiv pro­iect pe care l‑ai re­a­li­zat. În­tre­bă­rile au de­si­gur un răs­puns aș­tep­tat — tre­buie să faci scor, să mar­chezi puncte — așa că în­cerci să ghi­cești des­pre ce su­per­la­tiv vrea să audă domni­șoara de la HR ca să-ți crești șansele de a fi ales tu și nu al­tul. Vrei să fii “cel mai po­tri­vit pen­tru job”.

Nu mă pot îm­pie­dica să nu gân­desc că ne do­rim atât de mult su­per­la­ti­vele dintr‑o ne­voie dis­pe­rată de a da un sens vie­ții noas­tre. Dacă îm­braci cele mai trendy haine, mă­nânci cele mai so­fis­ti­cate me­niuri, ai cel mai tare job, faci cel mai mare pro­fit esti de­si­gur ci­neva a că­rui viață este sem­ni­fi­ca­tivă și îm­pli­nită. Doar că su­per­la­ti­vele pe care le prac­ti­căm sunt, vai, re­la­tive și de aceea pe­ri­sa­bile. După ce am ob­ți­nut un “cel mai”, tre­buie ime­diat să aler­găm după “și mai cel mai”, alt­min­teri peste doar pu­țin timp alt­ci­neva îl va do­bândi, lă­sându-ne pradă ri­di­co­lu­lui și inutilității.

Sim­țim ne­voia să cla­si­fi­căm con­ti­nuu și asta, cul­mea, într‑o lume în care scara va­lo­ri­lor — ea în­săși o cla­si­fi­care — e tot mai aban­do­nată. Pen­tru că, de fapt, nu ne in­te­re­sează ie­rar­hia, ci su­pre­ma­ția. Să fii pri­mul, să fii cel mai sau cea mai, iată esența vie­ții mo­derne. Ri­sipa de re­surse pe care o prac­ti­căm în eco­no­mie este oglin­dită pe plan uman în ri­sipa de ener­gie fi­zică și spi­ri­tu­ală. Vom simți însă o obo­seală tot mai mare, pen­tru ca această cursă ne­bună este epu­i­zantă pen­tru toți. Și pro­ba­bil că asta e sin­gura cale de a ne opri: să obo­sim într-atât în­cât să tre­bu­iască să ne așe­zăm pu­țin pen­tru a ne trage su­fle­tul. Atunci vom avea poate șansa să sim­țim do­rința de a trece de la su­per­la­ti­vul re­la­tiv la cel absolut.


Comentează pe Facebook...


Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.


Abonează-te...

Trimite-mi articolele noi la: 

Am înțeles termenii și condițiile în care sunt utilizate datele mele.