Nimic nu mai merită văzut, auzit sau gustat dacă nu este un record în sine. Trăim sub domnia lui “cel mai, cea mai”, în vremuri de permanente schimbări ale regelui, pentru că în fiecare clipă un alt “cel mai, cea mai” se urcă pe tron. Pentru doar câteva clipe. Admirăm recordul indiferent de semnificația lui, doar pentru că a avut pentru un moment sclipirea faimei. Chiar ieri am avut dovada asta, printr‑o întâmplare care m‑a adus în situația de a enumera “cei mai, cele mai”, deși nu eram pregătit deloc pentru asta și, de fapt, nu despre asta era vorba în situatia respectivă. Interlocutoarea mea însă avea de bifat o listă de întrebări, trebuia deci să încap în patul procustian al superlativelor. Seara am citit un articol despre senzațiile puternice după care alergăm și m‑am gândit că nimic nu e (chiar) întâmplător.
Deschizi televizorul, radioul sau ziarul și afli despre “cel mai mare cutremur din ultimii trei ani”, “cea mai mare scădere a monedei naționale din ultimele patru luni”. Mergi pe stradă și vezi reclame cu “cel mai mare”, “cel mai ieftin”, “cel mai bun” produs. Ești asediat de recorduri până acolo încât îți măsori viața prin raportare la ele. Și începi astfel să crezi că nu ești important, nu “ai valoare” dacă nu ești și tu “cel mai”. Să fii e însă complicat, uneori chiar imposibil — e ușor să îți fixezi repere nerealiste și să eșuezi. Așa că ți se oferă rezolvarea: posesia superlativelor. Dacă ai “cel mai” înseamnă că ești “cel mai”. Cumpără-ți cremele L’Oreal și vei fi cea mai frumoasă, precum Eva Longoria. Ia-ți un Maseratti și vei fi cel mai sexy bărbat.
Cultura superlativului ne invadează și viața profesională. La interviul pentru un loc de muncă ești întrebat de cea mai importantă calitate a unui lider, cel mai semnificativ proiect pe care l‑ai realizat. Întrebările au desigur un răspuns așteptat — trebuie să faci scor, să marchezi puncte — așa că încerci să ghicești despre ce superlativ vrea să audă domnișoara de la HR ca să-ți crești șansele de a fi ales tu și nu altul. Vrei să fii “cel mai potrivit pentru job”.
Nu mă pot împiedica să nu gândesc că ne dorim atât de mult superlativele dintr‑o nevoie disperată de a da un sens vieții noastre. Dacă îmbraci cele mai trendy haine, mănânci cele mai sofisticate meniuri, ai cel mai tare job, faci cel mai mare profit esti desigur cineva a cărui viață este semnificativă și împlinită. Doar că superlativele pe care le practicăm sunt, vai, relative și de aceea perisabile. După ce am obținut un “cel mai”, trebuie imediat să alergăm după “și mai cel mai”, altminteri peste doar puțin timp altcineva îl va dobândi, lăsându-ne pradă ridicolului și inutilității.
Simțim nevoia să clasificăm continuu și asta, culmea, într‑o lume în care scara valorilor — ea însăși o clasificare — e tot mai abandonată. Pentru că, de fapt, nu ne interesează ierarhia, ci supremația. Să fii primul, să fii cel mai sau cea mai, iată esența vieții moderne. Risipa de resurse pe care o practicăm în economie este oglindită pe plan uman în risipa de energie fizică și spirituală. Vom simți însă o oboseală tot mai mare, pentru ca această cursă nebună este epuizantă pentru toți. Și probabil că asta e singura cale de a ne opri: să obosim într-atât încât să trebuiască să ne așezăm puțin pentru a ne trage sufletul. Atunci vom avea poate șansa să simțim dorința de a trece de la superlativul relativ la cel absolut.
Lasă un comentariu