Povestea demisiei lui Raed Arafat nu s‑a încheiat încă. Micul cutremur produs de ea a fost îndeajuns, se pare, pentru a crea niște valuri seismice, care deocamdată se manifestă mai mult pe Facebook si prin presă. La Cluj și Târgu Mureș au ieșit niște oameni în stradă. Rămâne de văzut dacă există o mobilizare mai serioasă în București, diseară la 19:00, în Piața Universității.
Citesc pe diverse bloguri opinii despre această întâmplare și observ că există câteva șabloane de dezbatere:
La toate aceste întrebări se dau răspunsuri amestecate , care sar de la o problema la alta și, mai ales, pornesc de la un set de prejudecăți pe care fiecare dintre noi le avem.
Observ că sunt unii care sunt fanii necondiționați ai privatizării, declarându-se convinși că statul nu e un bun gestionar. Ei susțin că Arafat a demisionat ca să facă niște jocuri politice, că de fapt SMURDul nu se desființează, că punerea în concurența e benefică și că se poate controla calitatea prestației privaților. În principiu e adevărat că statul s‑a dovedit un manager prost, dar nu înseamnă că privatizarea e singura soluție. Plus că trebuie să te asiguri că soluția privatizării nu aduce probleme noi pe care până atunci nu le aveai.
De partea cealaltă sunt susținătorii SMURDului, care îl ridică în slăvi pe Raed Arafat, admiră integritatea dovedită prin demisie, confundă puțin SMURDul cu întreg sistemul de medicină de urgență și susțin că operatorii privați vor complota mai întâi să scoată serviciile de stat în afara licitațiilor și vor institui apoi un nou monopol, de data asta privat, care va avea costuri mai mari.
Eu cred că există inexactități și de o parte și de alta. Fanii privatizării au dreptate în principiu, dar nu au dreptate în România. Susținătorii lui Arafat simplifică lucrurile pentru a‑și susține cauza, dar pe fond cred că au dreptate să reacționeze așa. Să mă explic.
Furnizarea serviciilor de urgență este un business foarte bun. Ai, n‑ai intervenții, îți primești banii. Personalul calificat există deja pe piață, mai rămâne problema dotărilor cu care trebuie să lucrezi. Trebuie să investești și nu e vorba de bani puțini. Dacă prestația se obține prin licitații atunci trebuie să te asiguri cumva că vei câștiga, pentru ca nu poți să te prezinți la licitație fără ambulanțe și personal, dar nici nu ai vrea să investești dacă nu câștigi. În România zilelor noastre dilema asta se rezolvă așa: cei care vor să intre în business se înțeleg între ei și-și împart “cașcavalul” – aici mă bag eu și tu vii cu preț mare, dincolo te bagi tu și vin eu cu preț mare. O dată împărțirea făcută, trebuie eliminați competitorii nedoriți. Asta se poate face prin manipularea caietului de sarcini – aranjezi prin șpăgi să scrie în caiet că ofertanții trebuie să îndeplinească anumite criterii, cât mai logice cu putință, dar pe care știi că doar cei care fac parte din cartel le îndeplinesc. Chestiile astea se pregătesc cu minuțiozitate, uneori cu mult timp înainte, adică se planifică să apară legea la un moment dat, iar beneficiarii ei se apucă de făcut diverse chestii care să le asigure conformitatea, aparent ilogice și neprofitabile, cu șase luni sau chiar un an înainte. La momentul potrivit apare legea, se scoate caietul de sarcini prefabricat și se prezintă și “concurenții”. Treaba e legală, imposibil de demontat, succesul e garantat.
Raed Arafat spune că în prima fază privații vor veni cu prețuri mici ca să scoată SMURDul din joc. Foarte probabil. Cum pot face însă asta? Fie acceptă niște pierderi inițiale, până la preluarea controlului, fie coboară standardul de calitate. În cel de-al doilea caz se poate obiecta că autoritatea de reglementare va veghea să nu se coboare calitatea sub un prag de acceptabilitate, împiedicând astfel scăderea prețului pe seama pacienților. Dar pentru prima metodă nu prea există apărare. Dacă licitația se face pe doi ani, imaginați-vă că SMURDul nu-și mai acoperă decât 50% din capacitate. Ce face cu ceilalți oameni? Probabil îi concediază, iar ei vor fugi la operatorii privați, care îi vor aștepta cu brațele deschise. În următoarele licitații schema se repetă, până când SMURD este scos complet. Dotările SMURD se cumpără la prețuri mici, cu ocazia falimentului structurii. Monopolul privat este rezolvat. Arafat zice că în 3–4 ani, eu zic că depinde de durata pe care se face licitația, pentru că va lua 3–4 iterații până SMURD va fi scos din joc. Așadar, la început e mai rentabil pentru privați să se facă licitații dese, anuale dacă se poate. Apoi “se constată” că e mai bună stabilitatea și se vor organiza pe câte 4 ani. După ce SMURD e scos din joc, privații vor începe să se plângă că nu-și acoperă costurile și vor amenința că se retrag. Românii nu pot sta fără medicină de urgență, nu? Deci vom plăti.
Toată schema asta se bazează pe mulți ani de observație a antreprenorului român. Provenind din zona bișnițarilor, învârtitorilor și combinatorilor, principala lor preocupare este să dea țepe altora. Iar statului cu atât mai mult, mai ales că acolo au și largul concurs al clasei politice, care are nevoie de finanțatori pentru campaniilor electorale. Și ca să vedeți că lucrurile nu sunt deloc întâmplătoare, dimineață la radio am auzit că prestatorii de servicii de ambulanță privați (BGS, Scorseze, Puls etc) au declarat că sunt oricând gata să facă servicii de urgență. Ca să vezi, au exact dotările necesare pe care și le-au cumpărat, doar așa, ca chestie. Așa e antreprenorul român, prevăzător — mai bine să prisosească decât să ne trebuiască, nu?
Cred că solidaritatea în jurul lui Raed Arafat are o altă miză. Una mai importantă chiar și decât SMURD sau serviciile medicale de urgență. Adevărata miză este dacă societatea civilă este capabilă să reacționeze la bătaia de joc pe care clasa politică o numește de douăzeci de ani guvernarea României. Dacă românii pot să se ridice în picioare și să spună stop furtului, incompetenței și imposturii. Chiar dacă pretextul este un palestinian irascibil și temperamental, cu prea mult ego. Chiar dacă imaginea de profesionist impecabil care i s‑a creat nu e 100% justificată. Nu e relevant. Relevant e să răspundem la întrebarea: mai cred românii în competență și profesionalism?
18:01
Iar episodul mi‑a fost de folos în lepădarea totală de Băsescu.
Te lepezi de el?
Mă leped.
Şi de toate lucrurile lui?
Mă leped.
Şi de toţi slujitorii lui?
Mă leped.
Şi de toată slujirea lui?
Mă leped.
Şi de toată trufia lui?
Mă leped.
8:01
Și de toată paranoia lui?
Mă lepăd.
17:01
Cred că societatea care se revoltă ştie foarte bine de ce o face.
Mişcarea “SMURD” e o convenţie. Pentru că mişcarea trebuia să aibă un nume. Şi atunci i s‑a spus SMURD.
Solidaritate
Moralitate
Unitate
Responsabilitate
Dreptate
8:01
Mă feresc deocamdată de cuvinte mari, s‑ar putea să pară deplasate peste ceva timp. Hai să vedem exact cum se finalizează această istorie și apoi vom putea spune dacă a fost într-adevăr vorba de solidaritate, moralitate, responsabilitate. Sau doar ne-am dorit noi să fie.
17:01
Da, şi pe mine m‑au pasionat evenimentele din ultimele zile, prin urmare, le-am urmărit şi mi-am format şi nişte păreri.
1. Raed Arafat ştie ce face şi mai ales ŞTIE CU CINE ARE DE‑A FACE. Decizia nu mi se pare pripită, povestea e veche, vezi TEDxBucuresti, 2009.
http://www.youtube.com/watch?v=N_eZjikMNC4
A avut timp destul să cugete la schimbare, la amenintare.
E o decizie asumată şi în cunoştinţă de cauză, şi aceea de a susţine proiectul şi aceea de a demisiona.
2. Raed Arafat are dreptul şi datoria să-şi apere proiectul. Oricine a făcut ceva, cât de mic, pe lumea asta, ştie că se dezvoltă un ataşament teribil faţă lucrul mâinilor tale, că e greu când vine cineva şi vrea să-ţi strice jucăria.
3. Marele lui merit, dincolo de acela de a crea instituţii — mare lucru, rar lucru — e acela ca ne‑a exersat SOLIDARITATEA. Atunci şi acum. Atunci, când a creat Fundaţia Smurd şi a început colectarea celor 2%. Acum, când oamenii se adună pentru o idee, pentru un ideal.
P.S. Nu ştiu câtă lume ar mai redirecţiona 2% către un SMURD “privat”.
8:01
Răspuns la întrebarea din PS: nimeni!