Înjurăturile bărbaților români, ca și în limba oricărui alt popor, au cel mai adesea o viguroasă conotație sexuală. Cu cât e mai furios pe cineva, cu atât e mai sigur că organele lui genitale vor fi implicate în înjurătură. Și, de cele mai multe ori, furia lui se manifestă printr‑o amenințare de viol – dacă l‑ai scos din sărite, vei auzi cum te amenință cu penetrarea în toate locurile unde crede el că i‑ar încăpea organul erectil.
Pe de altă parte bărbatul român este profund homofob. Orice asociere cu homosexualitatea îl înverzește la față. Orice insinuare de homosexualism este motiv de scandal. Subiectul e tabu. Gesturile de afecțiune între prieteni și rude, de gen masculin, sunt adesea temperate de teama unei greșite interpretări. “Nu ne pupăm, mă, că zice lumea că suntem poponari”. De fiecare dată când se organizează un marș al homosexualilor, bărbatul român comentează negativ și sonor, pentru a puncta cu claritate delimitarea sa de această minoritate. Asta în cazul în care nu se duce chiar acolo, ca să huiduie.
Ce nu pricep eu e de ce sub forma violului homosexualitatea e acceptabilă, iar în forma sa consensuală — nu. Adică de ce ar fi ok să spui că îl călărești pe Dorel pentru că ți‑a tăiat fața pe șosea, dar nu e ok să‑l pupi pe obraji pe Ionică, prietenul tău din copilărie. De ce te admiră ceilalți masculi când îi promiți sex oral unuia care te‑a deranjat în vreun fel, dar e jenant să te îmbrățișezi cu un amic.
Și care e mesajul pe care îl transmitem astfel femeilor? Că a face sex cu cineva este o formă de a‑l umili și de a‑l pune la punct? Dacă ameninți un bărbat cu sexul oral e o formă de a‑l jigni și a‑l pune în inferioritate, dar dacă i‑l propui unei femei este o dovadă a unei dorințe sexuale sănătoase?
Lasă un comentariu