Marți seară, la sală. Mai mulți puști de vreo 10–11 ani au venit în vestiar de la piscină. Doi dintre ei, evident amici, sunt mai în vervă:
- Bă, tu aveai chef de antrenament azi?
- Jumi-juma. Da’ când am ajuns aici, mi‑a venit cheful de înot.
- Mda, și eu…
Se pregătesc de duș, își dau jos slipii.
- Bă, ce mică o ai….
- Da, bă, știu.
Pauză ușor jenantă. Conversația trenează. Cel cu aia mică revine:
- Auzi, știi că sunt oameni care pot să și‑o facă mare sau mică, cum vor. Nu e ușor, trebuie să te concentrezi.
- Da ?!?
- Da. Eu, când vin la antrenament, mă concentrez pe drum să mi‑o fac mică.
- Da? De ce?
Tăcere.
- Așa vreau eu.
- Da’ ia fă‑o mare acum.
- Nu se poate, bă, că nu e bine să o faci mare când o ai mică.
- De ce?
- Că nu e bine…
Din nou liniște. Cel cu aia mică, mai contraatacă o dată:
- Bă, tu ai zburat vreodată la President Club?
- Ce‑i aia? Business class?
- Nu, bă. President Club. Când ai două bagaje.
- A, da, dacă e cu două bagaje are tata…
- Da’ de câte ori ai zburat până acum?
Capcana e întinsă. Dacă pronunță un număr, celălalt va zice unul mai mare. L‑a încuiat.
- Nu știu. De multe ori, n‑am numărat…
- Eu am zburat de peste 100 de ori.
Tonul e superior-concluziv. Victoria pare asigurată. Tac amândoi câteva clipe, apoi se îndreaptă spre dușuri.
- Bă, da’ ce mică o ai!
Lasă un comentariu