Eu mai descarc câte un film, un album de muzică sau o carte, așa cum face aproape toată lumea și pe cuvânt de onoare că nu mă simt vinovat deloc. Recunosc că aș fi dezamăgit să se introducă niște legi urâte pe tema asta și probabil că m‑aș gândi de două ori înainte s‑o mai fac. Nu mă încântă ideea că niște băieți ar sta cu ochii pe ce tranzitez eu pe net și m‑ar pândi să vadă când am călcat pe bec. De aia m‑am alăturat moral protestului de la Wikipedia și m‑am bucurat să văd că și dexonline.ro au avut o inițiativă similară. Nu suntem puțini.
Dar se cuvine să justific de ce în prezent am o mare seninătate când descarc cultură de pe net – nu, n‑ați ghicit nu e doar pentru că nu pățesc nimic (deși contează și asta după cum tocmai am mărturisit). Motivul e cu totul altul. Eu cred că problema e prețul culturii, care mi se pare exorbitant. Un DVD cu un film de ultimă oră este peste 30€, iar dacă te duci la cinema poți să vezi filmul plătind de 8–10 ori mai puțin. Și declar aici oficial că dacă un film ar costa în copie electronică cât un bilet la cinema, l‑aș cumpăra cu drag.
Pretextul cel mai des întâlnit e că, dacă ai DVD, poți să‑l vezi de șapte ori sau de o sută de ori. Corect, dacă e vorba de vreo capodoperă pe care simt nevoia să o revăd, dar s‑ar putea în egală măsură să-mi pară rău că l‑am cumpărat – nu-mi garantează nimeni că îmi va place filmul, în cazul ăsta îmi va da cineva banii înapoi pe DVD și eventual o despăgubire pentru timpul pierdut? Cultura nu are specificații tehnice pe care să le poți verifica în prealabil și să te asiguri că e ceea ce dorești, așa că eu îmi iau niște riscuri cumpărând un bilet sau un DVD. Producătorii de cultură ar trebui să accepte și ei că un cumpărător s‑ar putea să vadă filmul de o mie de ori. Sau, dacă nu acceptă acest risc, să le pot cere banii înapoi dacă chestia aia e o porcărie.
Următorul pretext e că un DVD poți să‑l împrumuți prietenilor sau să‑l vezi împreună cu un grup mai mare – nu iau aici în calcul cinematografele clandestine, care pot fi controlate prin alte instrumente legale. E adevărat, aș putea. Dar tocmai asta e poanta, nu e sigur că am să fac asta. Și-atunci care e replica producătorului? Mă taxează din prima ca și cum aș face‑o? Heeeloooo! Prezumția de bună intenție unde e? Păi dimpotrivă, dacă îmi iei atâția bani, chiar mă încurajezi să fac asta. Și cum vor controla copiile de DVD? Ne percheziționează pe stradă? Că alea nu circulă pe Internet…
Apoi ar mai fi faptul ca există o cantitate imensă de producții artistice de valoare care au o anumită vechime, dar nu sunt libere pentru public, pentru că mai sunt niște flăcăi care vor să mai mulgă niște bani pe ele. Nu mi se pare moral să menții restricții pe opere artistice, oricum ar fi realizate, pentru că sunt niște moștenitori ai drepturilor intelectuale. Oamenii ăia nu au nici o contribuție, de cele mai multe ori. Artistul a murit? Dumnezeu să‑l ierte, opera lui trece în patrimoniul public. În fond nu asta ne dorim, să răspândim cultura, să progresăm spiritual ca specie? Cum dracu’ facem asta dacă nu poți citi o carte scrisă acum cincizeci de ani fără să plătești?
În plus sunt stupefiat de câte tâmpenii se pot produce sub numele de cultură. Deschideți orice canal de muzică și urmăriți o oră ce se întâmplă acolo – dacă aia e muzică, cultură, artă, eu sunt preot irlandez. Bani aruncați cu lopata pe tot felul de parașute vopsite în toate culorile pământului, aproape dezbrăcate, cu vocile prelucrate electronic ca să sune cât de cât. Dau din fund și din țâțe și pretind că asta e artă și trebuie plătită. Eu cred că ar trebui să separăm noțiunea de divertisment de cea de cultură. Dacă asculți ce compune de pildă Sting – rafinamentul muzical, originalitatea, frumusețea și semnificația profundă a versurilor – nu poți să accepți că e din aceeași clasă cu Andreea Bănică (nu știu ce mi‑a venit cu individa asta, e primul nume de nulitate care mi‑a trecut prin minte). Iar dacă e vorba de divertisment pentru gusturi îndoielnice să nu poată fi taxat la aceeași bani ca și cultura autentică. Un fel de mercurial: dacă nu e cultură, atunci e low cost. Tare aș fi curios în cazul ăsta ce Porsche Cayenne or să mai conducă nulitățile astea care acum se pretind artiști de talie mondială. Pentru că e absolut obscen, și la noi și în orice țară, modul în care trăiesc și se comportă așa-zisele vedete și producătorii din spatele lor. Și dincolo de obscenitate, au reușit să inducă multor tineri că asta e rețeta de succes – nu‑i nevoie de talent, ci de tupeu și promovare. Ia uitați-vă de pildă la ăștia. Cică ar fi unii care îi așteptau să revină. Din nou.
La fel se întâmplă și cu cinematografia. Cred că dacă am aduna toate producțiile anuale mondiale și am avea timp să le vedem pe toate, ne-am pune mâinile în cap. Câți bani irosiți, cât timp pierdut ca să faci tot felul de idioțenii de pelicule care nu au nici un fel de valențe artistice. Majoritatea lor însă le găsești pe rafturile magazinelor de specialitate și o să-mi spuneți că or să zacă acolo. Poate, dar s‑au consumat incredibile resurse cu ele și, în plus, s‑ar putea ca un număr de spectatori să creadă că aia e cultură, că așa arată arta: niște mormane de mușchi fără creier, care împart pumni și gloanțe și se măcelăresc între ei. În schimb dacă ar fi la categoria low cost s‑ar gândi de mai multe ori dacă își scot banii din porcăria pe care vor s‑o arunce pe piață.
Îmi imaginez un fel de liga superioară de cultură, unde accezi numai după ce demonstrezi în mod constant că ai un talent real. Nu-mi dau seama cum s‑ar putea aprecia dacă un showman e artist – poate printr‑o comisie specială, poate pe baza unor criterii artistice clar definite, îmi dau seama că e greu, dar ceva trebuie făcut, altminteri copiii noștri vor concluziona că Nicolae Guță e un artist mai mare decât Pavarotti, pentru că vinde mai bine și place mai multora. Pardon, corect era “place la mai mulți”. Că e vorba de Guță, nu de Pavarotti.
Lasă un comentariu