Din când în când mass-media românească scoate în prim-plan problema pensiilor de militar și ne dă exemple de “oameni care și-au servit patria” timp de treizeci și ceva de ani și care acum sunt nedreptățiți prin micșorarea pensiilor. Și de fiecare dată chestia mă enervează teribil. De data asta însă fac gălăgie. Adică scriu.
Pentru început să eliminăm orice confuzie: nu mă bucură atunci când aud că unor oameni aflați la pensie li se reduc veniturile. Bătrânii sunt mai vulnerabili decât oricare dintre noi toți în România actuală, din două motive: întâi pentru că aproape nici unul dintre ei nu are nici o calificare potrivită vremurilor de acum, apoi pentru că angajatorii discriminează destul de evident pe cei aflați la vârsta a treia. Așa că mi s‑ar părea normal să avem compasiune și solidaritate pentru generațiile care au muncit majoritatea vieții în comunism – e adevărat că au păcatele lor, că uneori ne trag înapoi prin ideile lor proletcultiste, că s‑au învățat să existe un stat de tip tătuc care are responsabilitatea tuturor, dar totuși… Sunt până la urmă părinții și bunicii noștri.
Când vine însă vorba despre militari și aud expresia șablonardă cu servitul patriei, uit de ce am spus mai înainte. Mă ia așa cu un vertij. Păi, frați români, chiar ni s‑a pus pâcla pe creier? Chiar am uitat ce s‑a întămplat în ultimii 65 de ani? Vă spun eu: a fost pace! N‑a fost nici un război, nici un deranj. Domnii ofițeri și subofițeri au mers în unitate, au muștruluit niște militari în termen, au luat câte o mică șpagă ca să dea o învoire în oraș sau o permisie acasă și s‑au întors teferi și nevătămați la locuințele lor. Care locuințe le aveau gratuit de la stat. La fel ca și îmbrăcămintea, încălțămintea, biletele de tren, biletele în stațiuni și la mare, mâncarea de la prănz din popota unității. Plus salariu conform cu gradul. Plus solda. Plus pensionarea la o vârstă mult mai mică decât ceilalți angajați. Ce responsabilități dificile au avut? Nici una. Ce greutăți i‑au apăsat? Nici una. Atunci de ce e nevoie să îi privim cu admirație, să îi tratăm diferențiat? Sunt o mie de meserii mai grele și mai complicate decât aceea de ofițer în România.
Cine a făcut armata își mai amintește cu siguranță despre cum era viața de APVist, cum se spunea. Armată Pe Viață era un fel de frondă împotriva celor care aveau această meserie, un fel de insultă fără obiect pentru că ei nu o percepeau așa. Pentru recrutul sosit în unitatea militară, viața de privațiuni care urma era o pedeapsă de care ar fi făcut aproape orice ca să scape. Pentru ofițeri și subofițeri, nu. Veneau dimineața “la program”, cum se spunea, urma raportul de dimineață, activitățile cu trupa, prânzul la popotă, încă un pic de activitate și apoi acasă. La patru după-masa nu mai era nici urmă de ei, cu excepția celor care rămâneau de serviciu. O dată pe an trebuiau să meargă la munci agricole cu soldații, unde se învârteau ca niște vătafi printre ei, atenți să nu cumva să chiulească. Dacă nu se făcea norma – târâș pe coate și genunchi. Dacă crâcneai și aveai prea multă personalitate – la “țambal”. Adică arest.
Armata era locul unde tinerii erau aduși pentru a li se frânge personalitatea prin metoda uniformizării. Era anticamera societății în care urmau să trăiască, iar acea societate nu avea nevoie de indivizi cu personalitate și temperament. Dimpotrivă, obediența și descurcărismul erau la mare prețuire. Și exact asta te învăța armata. Despărțit de protecția familiei, erai strivit de regulamente și legi care ți se împotriveau dacă ieșeai din rând. Trebuia să te supui. Iar dacă voiai să ți se slăbească lesa, ți se arăta că te poți descurca. O șpagă mai mică sau mai mare îți aducea dreptul de a te îmbăta în oraș, de a avea o pereche de bocanci mai noi, izmene mai curate. Totul se putea rezolva contra unui cost. Orice se putea procura, dar nu prin furt, pentru că “în armată nu se fură, ci se completează” prin descompletarea stocurilor din magazii, care aveau aproape toate inventare falsificate.
În munca asta de uniformizare a personalităților, cadrele militare au avut ingeniozități demne de lagărele de concentrare. Cei care te uzau psihic și fizic nu erau direct ei, ci “bibanii” – militarii în termen care se aflau deja de un an în armată – care primeau această sarcină direct de la ofițeri. Pentru că fuseseră chinuiți la rândul lor de alții, bibanii considerau că e de datoria lor să‑i ia în primire pe “pufani” – noii veniți – și să‑i învețe regulile cazarmei. Urma o serie de măsuri disciplinare sub forma instrucției prelungite, a alergatului prin noroi, a târâitului prin praf, a alergatului cu masca pe figură, a mersului în pasul piticului care pedepseau abaterile inerente ale unui grup de oameni care până ieri trăiseră liberi de constrângerile regulamentelor militare și nu erau obișnuiți să-și cenzureze comportamentele. Greșeala era inerentă, pedeapsa era implacabilă. Cei ce au citit “Fenomenul Pitești” – cartea lui Paul Goma – își amintesc desigur că așa procedau torționarii: torturau unii prizonieri până cănd cedau, apoi îi foloseau pentru a tortura pe alții. Sigur, nu se compară tortura din închisori cu ce se întâmpla în unitățile militare, dar mecanismul era identic: folosești frustarea unora pentru a crea frustrarea altora. Un perpetuum mobile perfect, nu era nevoie decât să‑l pornești.
Se spunea că armata te face bărbat. Era foarte adevărat, în sens fizic. Antrenamentele fizice te întăreau cu adevărat. Zi după zi de efort fizic, la vârsta la care dezvoltarea fiziologică încă nu s‑a încheiat, fiind încă loc de perfecționare, aducea în majoritatea cazurilor un trup fortificat. In corpore sano. Din punct de vedere psihic însă era un adevărat măcel. Comandamentele erau rezumate simplu de sintagma “ordinul se execută, nu se discută”. Rațiunea se cerea amputată, inovația era interzisă, logica era suprimată. Mens sana se traducea în practică printr-un soi de autolobotomie impusă, sub amenințarea pedepsei disciplinare. Dacă gândeai, erai pedepsit.
Cam în asta a constat munca ofițerilor români în ultimii 65 de ani. Au ajutat regimul comunist să educe tineretul în spiritul unei societăți socialiste multilateral dezvoltate. Și aș spune că au făcut o treabă a naibii de bună. De asta mă apucă nervii când aud șablonul cu “oamenii care și-au servit patria”. Au servit pe dracu’!
Astăzi armata a devenit ceea ce e normal să fie: o profesie. Îi plătim să se antreneze și să ne asigure că putem fi apărați. Că se duc prin Kosovo, Afganistan și Irak e o cu totul altă istorie – o fac pentru banii frumoși pe care îi câștigă acolo, nu pentru că sunt martiri sacrificați. Din când în când se întămplă să o mai pățească unul dintre ei – e regretabil – dar și când ești șofer profesionist se poate întâmpla să mori la servici. Asta e, când ai luat o armă în mână și ți-ai făcut din asta o profesie, ești conștient că de partea cealaltă a baricadei sunt unii a căror țintă ai devenit. Ți-ai asumat acest risc, poate pentru bani, poate pentru că îți place adrenalina, poate pentru că la altceva nu te prea pricepi.
Deci, domnilor ofițeri și subofițeri în rezervă, vă rog să nu profitați de uniformele pe care le purtați ca să vă dați eroi. Ați fost niște angajați, ca noi toți ceilalți. Ba chiar unii privilegiați. Așa că pe loc repaos!
12:03
Ar mai fi de mentionat numele sonore din politica, persoane carora li s‑a acordat gradul de general (general maior in rezerva). Probabil pentru merite deosebite in lupta impotriva gripei aviare, gropilor din Bucuresti si maidanezilor. Of, rid si curcile.…