Un pri­e­ten de-al meu — nu‑i spun nu­mele pen­tru că n‑am apro­ba­rea lui — mi‑a po­ves­tit acum vreo doi ani o în­tâm­plare per­so­nală ne­mai­po­me­nită. În seara asta mi-am amintit‑o și am râs de unul sin­gur vreo zece mi­nute. E drept, eu mai fac crize de-as­tea de râs, când gă­sesc că o ches­tie este ire­zis­ti­bil de hi­lară, dar cred că asta chiar e hai­oasă rău. Nu mai știu chiar toate de­ta­li­ile au­ten­tice, dar esența is­to­ri­oa­rei sună cam așa:

Ami­cul meu era elev de școală, pe la vâr­sta in­grată în care bă­ie­ți­lor în­cepe să li se pară că fe­tele sunt tot mai in­te­re­sante. Mama lui, fe­meie gos­po­dină din ca­te­go­ria ce­lor cu care azi nu ne mai pu­tem în­sura din ca­uză de dis­pa­ri­ție, știa un pic de cro­i­to­rie și avea și ma­șină de cu­sut. Mo­tiv pen­tru care, ca să mai eco­no­mi­sească un ban, ma­nu­fac­tura pen­tru co­piii pro­pri­e­tate per­so­nală ves­ti­men­ta­ția mai sim­plă, cum ar fi de pildă pan­ta­lo­nii. Știu cum vine treaba asta, pen­tru că și mama mea co­cheta cu ha­ute-co­u­ture-ul: avea ti­pare de pan­ta­loni din Bu­rda, pe care le ex­pe­ri­menta pe mine și ajun­geam să um­blu cu pan­ta­lo­nii in­trați în fund și cra­cii mai scurți cu vreo juma de palmă de­cât ar fi tre­buit. Dar ma­mei îi plă­cea cum îmi vin. Să re­ve­nim, că nu dis­cu­tăm trau­mele mele vestimentare.

Con­sta­tând că bă­i­a­tu­lui dum­neaei i‑ar face tre­bu­ință o pe­re­che nouă de pan­ta­loni, mama ami­cu­lui meu a mers cu el la pră­vă­lia de me­traje și au ales îm­pre­ună un doc nu­mai bun de pur­tat peste chi­loți. A cum­pă­rat fe­meia ma­te­ri­a­lul, a mers acasă și s‑a apu­cat de pan­ta­loni. Acuma, ca să pri­ce­peți exact, se pare că ma­te­ri­a­lul nu era chiar unul foarte tri­vial. Avea, așa, un “je ne sais quoi” al lui, care‑l fă­cea re­mar­ca­bil pen­tru ochiul pri­vi­to­ru­lui. Ceea ce era de bine, con­form de­cla­ra­ți­i­lor pri­e­te­nu­lui meu. Mama lui a fă­cut pan­ta­lo­nii și s‑a bu­cu­rat să con­state că a cal­cu­lat bine cât ma­te­rial tre­buia. Ba chiar cal­cu­lase un pic prea bine, pen­tru că a mai ră­mas o bu­cată în plus.

După vreo săp­tămână sau mai mult – aici mă în­curc că nu mai știu pre­cis de­ta­li­ile, no­roc că nu‑s im­por­tante – mama ami­cu­lui îi spune: ia, hai până în piață să mă ajuți să car car­to­fii și ce-om mai cum­păra. En­tu­zi­as­mul pri­e­te­nu­lui meu la au­zul aces­tei in­vi­ta­ții este greu de des­cris. Ca să vă fa­ceți o idee, gân­diți-vă ce sim­țeați în co­pi­lă­rie când mer­geați cu ma­mele voas­tre în piață: sen­ti­men­tul ăla de ne­răb­dare și bu­cu­rie de a te în­toarce cu niște sa­coșe grele de ro­dul pămân­tu­lui, din care iese gra­țios coada ce­pei, le­gă­nându-se în rit­mul pa­și­lor. Ei?!? Acu’ în­țe­le­geți? De bună seamă însă că o mamă nu poate fi re­fu­zată, deci ami­cul se îm­bracă cu pan­ta­lo­nii cei noi — ca să‑i plimbe pu­țin și să vadă re­ac­ția po­po­ru­lui la așa mân­drețe de nă­dragi – și pur­cede spre piață. Cum­pără mama o le­gă­tură de pă­tru­n­jel, una de mă­rar, uite și niște ro­șii – dar în fi­nal au ajuns la piesa de re­zis­tență: car­to­fii. Ne­nea ță­ra­nul a um­plut ta­sul cu tu­ber­culi, i‑a cân­tă­rit și a în­tre­bat din ochi: în ce‑i pu­nem? Mama a bă­gat mâna în geanta ei de mamă, din alea în­că­pă­toare și cu un sin­gur com­par­ti­ment, de unde a scos o sa­coșă nou-no­uță, nu­mai bună pen­tru cartofi.

Așa a aflat pri­e­te­nul meu la ce poate fi fo­lo­sită o bu­cată de doc cu “je ne sais quoi”, ră­masă de la cro­iul unor pan­ta­loni. Evi­dent, plasa cu car­tofi — soră gea­mănă cu pan­ta­lo­nii lui — a tre­buit s‑o care până acasă, sub pri­vi­rile ad­mi­ra­tive ale tu­tu­ror. El sus­ține că nici­o­dată n‑a mai fost asor­tat într-un mod atât de ra­fi­nat. Îl cred.


Comentează pe Facebook...


Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

  1. joyflint

    Era un ex­cen­tric cu o mama fericita.

  2. Laci

    Ma­es­tre esti ci­tit, eva­luat, ad­ju­de­cat etc. in mod constant…doar ca unii sun­tem mai ru­si­nosi cu “like”-urile.


Abonează-te...

Trimite-mi articolele noi la: 

Am înțeles termenii și condițiile în care sunt utilizate datele mele.