Împarte cu prietenii










Submit

Tulburatul florar

Verile sunt scurte în Buco­vina. Pe obci­nele câm­pu­lun­gene soa­rele nu are putere să lupte cu aerul rece al mun­te­lui decât prin iulie și august, așa că oame­nii au învă­țat să se bucure de căl­dura mol­comă din mai și iunie, pe când cei de la câmp ar socoti că, la tem­pe­ra­tu­rile ace­lea, e încă răcoare. Vacan­țele de vară ale lice­u­lui erau impreg­nate cu par­fu­mul acela spe­cial al pamân­tu­lui cald și al ier­bii coapte de soare, al răchi­te­lor încinse de pe malul Mol­do­vei unde mer­geam la pește cu nenea Anghel sau al poie­ni­lor căl­duțe de pe Tomna­tec unde hălă­du­iam în cău­ta­rea hri­bi­lor. Nu-i greu de înțe­les de ce pen­tru mine cuvin­tele lui Ionel Teo­do­reanu au avut mereu o sem­ni­fi­ca­ție spe­cială: “Pe harfa răsfi­rată a ier­bu­ri­lor tale, vară, tru­pul și sufle­tul meu sunt înce­pu­tul unui mare cân­tec și tre­mu­rul mâi­nii care îl caută”.

Vara se anunța cu ceva vreme îna­inte. Era ceva ce plu­tea în aer și îmi spu­nea că ea se apro­pie. Cole­gii mei de liceu deve­neau mai dor­nici să se întoarcă la casele lor, multe din­tre ele la kilo­me­tri buni față de Câm­pu­lung. Gân­dul nos­tru, al tutu­ror, nu mai era la școală, ci la dimi­ne­țile de vară, la sen­ti­men­tul acela de deplin stă­pân al tim­pu­lui pe care îl aveam când ne tre­zeam și știam că nimic nu stă în calea zilei care toc­mai înce­pea. Ne gân­deam la iubi­rile de peste vara care abia înce­pea, la mân­drele care ne aștep­tau undeva sau pe care le aștep­tam să vină, la un mâine care tre­buia gră­bit în deve­ni­rea sa ca să-i sor­bim cu nesaț aro­mele. Pe vre­mea aceea nu știam nici unul din­tre noi des­pre tre­ce­rea tim­pu­lui. Sau poate știam, dar nu ne păsa.

Prin mai în min­țile noas­tre se instala un fel de tul­bu­rare. Înce­peam să for­fo­tim. Școala tre­cea, încet-încet, pe pla­nul doi. După jumă­ta­tea lui flo­rar, când ispră­veam și cu tezele tri­mes­tru­lui trei, vacanța era ofi­cial insta­lată în noi. Ener­gia era debor­dantă, vro­iam aer liber, vro­iam miș­care. Prin clasa a unspre­ze­cea am înce­put să învăț puțin volei. Jucam în sala de sport a lice­u­lui, împre­ună cu câțiva alți entu­ziaști. Flo­rin, cole­gul meu de bancă, era un fel de antre­nor, străduindu-se să facă din noi o echipă demnă de puțin res­pect, une­ori părându-i-se că e foarte aproape de această năzu­ință, alte­ori că nici­o­dată nu vom reuși. Îmi amin­tesc că făcu­sem o ade­vă­rată pasiune pen­tru acest sport și că eram des­tul de necă­jit de înăl­ți­mea mea, care nu mă favo­riza deloc. Apoi am auzit sau am citit pe undeva că există un jucă­tor român de volei care are o detentă de un metru și zece cen­ti­me­tri și m-am gân­dit că nu e totul pier­dut: mi-am făcut niște mici săcu­leți de nisip pe care mi-i puteam fixa de glezne și săream de pe loc minute în șir, ca să-mi cresc per­for­man­țele pe ver­ti­cală. Ceva, ceva s-o fi câști­gat în felul ăsta, dar tre­buie să recu­nosc că sin­gu­rul meu punct tare la volei era pasiu­nea, nu pri­ce­pe­rea. Une­ori nu e puțin lucru să îți dai sufle­tul pen­tru ceva, chiar dacă pri­ce­pe­rea mai lasă de dorit.

Într-una din zilele de școală aveam un orar tare nepo­tri­vit, din punc­tul meu de vedere. Penul­tima oră era spor­tul, iar ultima era cea de orga­ni­za­rea mun­cii. Plă­ce­rea de a juca volei era cur­mată de mate­ria seacă și urâtă, al cărei rost nu-l pri­ce­peam câtuși de puțin. Așa cum se întâm­plă de multe ori, cineva nevi­no­vat a deve­nit țapul ispă­și­tor al aces­tui nea­juns – în min­tea mea mea vina o avea pro­fe­so­rul de orga­ni­zare, doamna Sabie. Mi-o amin­tesc foarte bine pe biata noas­tră pro­fe­soară: era micuță de înăl­țime și roto­feie, cu un aer de gos­po­dină urba­ni­zată și cu o eternă pasiune pen­tru par­fu­mul de lil­iac. În vre­mea aceea exis­tau niște par­fu­muri con­cen­trate pro­duse de bul­gari, un fel de fiole mici în care era un lichid gal­ben și con­cen­trat. Căpă­ce­lul fio­lei avea un beți­șor de plas­tic care intra în fiolă și putea fi folo­sit ca doza­tor: băgai beți­șo­rul în lichid și apoi te dădeai prin spa­tele lobi­lor ure­chii. Un miros pătrun­ză­tor te înso­țea apoi întreaga zi, pen­tru că lichi­dul par­fu­mat era extrem de con­cen­trat. Doamna Sabie miro­sea deci mereu a par­fum bul­gă­resc de lil­iac. Din­colo de aspec­tul ei fizic, pro­fe­soara noas­tră de orga­ni­za­rea mun­cii era, de fapt, un om tare cum­se­cade. Își dădea seama că nu vom da nici­când prea multă aten­ție mate­riei sale, dar n-a făcut nici­când un caz din asta. Ne asculta în ordi­nea cata­lo­gu­lui, câte trei la fie­care oră, nici­o­dată mai mulți, nici­o­dată mai puțini, ast­fel că fie­care putea cal­cula exact data când va tre­bui să răs­pundă pen­tru o notă.

Îmi amin­tesc că într-o zi ast­fel de zi de mai jucam volei la ora de sport. Abia ne încă­l­zi­sem nițel când a sunat de pauză și tre­buia să ne întoar­cem în clasă. Eu n-aveam înco­tro: con­form cal­cu­le­lor era ziua în care urma să fiu ascul­tat la orga­ni­za­rea mun­cii. Cei­lalți colegi cu care jucam n-aveau nici un gând să revină în clasă. Tonul l-a dat Flo­rin care a zis: eu stau la volei. Cei­lalți i s-au ală­tu­rat. Eu muream și înviam să rămân, dar ar fi tre­buit să iau și notă. Drept pen­tru care m-am întors în clasă, cu nasul în jos și gân­dul lăsat în urmă, la sala de sport. Mi-am cău­tat un loc potri­vit pen­tru ora ce urma – asta însemna să merg mai în spate și să mă insta­lez în spa­tele unui coleg mai lat în umeri. La adă­pos­tul fizi­cu­lui său puteam des­chide car­tea pe bancă și puteam citi direct din carte – asta era metoda de a răs­punde pen­tru notă. L-am ales pe Vasile Prună, al cărui spate gene­ros aco­pe­rea din plin car­tea, apoi am aștep­tat să-mi vină răn­dul. M-am ridi­cat, am citit din carte și am luat nouă. După ce am ter­mi­nat cu această for­ma­li­tate, gân­du­rile mele au fugit îna­poi în sala de sport. Oooo, dacă m-aș putea întoarce acolo…. La doi metri de mine, fereas­tra des­chisă a cla­sei. Din­colo de ea, cur­tea lice­u­lui. Eram la par­ter. Doamna Sabie s-a întors cu spa­tele la clasă – se pre­gă­tea să scrie pe tablă titlul noii lec­ții, așa cum făcea de fie­care dată. Din două miș­cări eram deja ple­cat din clasă. Nici­o­dată viața nu mi-a părut mai fru­moasă ca atunci.

În urma mea, doamna Sabie a con­ti­nuat să pre­dea noua lec­ție. Din nefe­ri­cire pen­tru mine, subiec­tul avea legă­tură cu ceea ce răs­pun­se­sem eu, așa că biata pro­fe­soară s-a sim­țit datoare să facă refe­rire la mine: așa cum spu­nea și tova­ră­șul Sfîr­lo­gea…. Apoi a înce­put să mă caute din pri­viri, prin clasă. Eu eram deja ple­cat. Nedu­me­rită, doamna Sabie a între­bat: unde e tova­ră­șul Sfîr­lo­gea? Tăce­rea peni­bilă a fost sal­vată de un coleg care a spus că eu sunt absent și asta încă de la înce­pu­tul orei. Con­fu­zată, doamna Sabie a des­chis cata­lo­gul și a pri­vit nota pe care mi-o dăduse: da’ l-am ascul­tat șî i-am dat notă. Tăcere. Un alt coleg s-a ridi­cat și a zis: pe mine m-ați ascul­tat, nu pe Sfîr­lo­gea. Pen­tru biata pro­fe­soară era deja prea mult. Dez­o­rien­tată și pani­cată de con­fu­zia pe care i se părea că a făcut-o, a anu­lat nota mea, m-a tre­cut absent și i-a dat nouă cole­gu­lui meu. A pri­vit câteva clipe în gol, pesemne soco­tind că ceva nu e în regulă cu ea, că poate are o zi proastă sau poate a înce­put să îmbă­trâ­nească. A con­ti­nuat să pre­dea lec­ția, cu ezi­tări și pauze lungi între pro­po­zi­ții, pri­vind din când în când, nedu­me­rită, spre locul de unde își amin­tea că mă văzuse răs­pun­zând pen­tru notă.

În sala de sport, eu eram împă­ra­tul vole­iu­lui.


Mulțumesc! Spune și altora despre articol.
 
Spune-mi, te rog, cum ți s-a părut articolul?
  • Interesant
  • Original
  • Amuzant
  • Plictisitor
  • Trist
  • Enervant

Share on Pinterest
Împarte cu prietenii










Submit

Comentarii:


Lasă un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *