Suntem ființe. Așadar a fi-fire ne stă temelie definiției. În bătrâna Europă am învățat demult savoarea conjugării lui a avea. Dreptul de a avea era sacru, venea direct de la Dumnezeu, deși nimeni nu a putut explica pe deplin asta, așa că unii au putut avea mai mult decât alții pentru că așa vroia Domnul. Cei ce aveau, puteau fi mai mult decât ceilalți. Puteau îngădui altora să fie. Aveau dreptul de a înființa. A avea însemna a fi, a înființa. Așa s‑a clădit mare parte din cultura europeană, căreia astăzi îi suntem admiratori. Arhitectură, muzică, pictură, literatură. Peste ani toate au dăinuit prin temeinicia înființării, mijlocită de avuție.
Protestanții au hotărât că dreptul de a avea nu e sacru, ci uman. Oricine poate avea, iar calea către avere a fost profitul. Ei l‑au definit și l‑au permis, crezând că‑l pot stăpâni. A avea se putea acum conjuga universal. Era nevoie doar de inteligență și creativitate – astfel puteai avea, puteai apoi înființa. Artele au devenit mai liberale, idei noi au pătruns, împinse de noii ființatori-finanțatori. Stilurile tradiționale au dispărut treptat și altele noi au apărut. Renașterea l‑a înlocuit într‑o mare măsură pe Dumnezeu cu ființa umană. Știința a înflorit, pentru că doar prin știință puteai crea profit.
Doar inteligența însă nu a fost de ajuns. Era nevoie și de capital. Cei care îl furnizau au înțeles că pot deveni adevărații proprietari ai lumii. Au dat împrumuturi și astfel au cumpărat. Astăzi doar ei mai pot înființa. Dreptul de a avea ne‑a fost retras, subtil, discret. În locul lui a fost instituit dreptul de a împrumuta. Priviți viața voastră: ce aveți, ce este cu adevărat în proprietatea voastră? Poate o casă… dacă nu cumva e de fapt a unei bănci, căreia încă nu i‑ați achitat integral dreptul de proprietate. Celelalte obiecte sunt consumabile. Au fost transformate în consumabile. Nu mai avem Biedermeier pentru o viață întreagă, avem Ikea pentru patru-cinci ani.
A fi nu mai înseamnă a înființa, ci a consuma. Ne definesc mărcile hainelor pe care le purtăm, accesoriile pe care le afișăm. Artele au fost adaptate și ele. Barocul, stilul rococo și cel antic au fost abolite. Pictura nu mai e necesară – în hypermaket-urile de bricolaj există artă modernă la preț de mucava. Arhitectura a devenit doar un exercițiu vertical de suprapunere a oțelului și sticlei. Muzica este apanajul computerelor. Literatura nu putea decât să se alinieze noilor vremi — Paulo Coelho e doar un exemplu. Arta consumatoristă și‑a pierdut durabilitatea, dar a câștigat în productivitate. Poate că un Mozart nu se va mai naște curând, dar avem mai mulți Justin Bieber‑i gata să concerteze contra unei sume modice de bani.
În peisajul sumbru al epocii post-consumatoriste se aud totuși voci. Deocamdată sunt timide și izolate. Vreau să cred că vor fi tot mai puternice, spunând răspicat că există încă un filon al creativității, al ființării. Că nu a fost înecat de hedonism, că nu a fost strivit de capitalul creator de profit. Oameni obișnuiți, anonimi, poartă în ei semnele spiritualității. Vă invit să vedeți câțiva dintre ei și să remarcați că se raportează majoritar la valori culturale care încă nu au pierit – muzica de calitate. În ei îmi e speranța unei renașteri spirituale, în care a avea se va întoarce la datoria sa supremă de a înființa.
10:04
Da, şi vor intra pe mâinile unor case de producţie a căror raţine de a fi e tot profitul.
23:04
Da, așa e… dar există totuși oameni al căror talent vine din dragostea de muzică, de artă. Pentru că rețeta modernă de muzică pare să fie un computer care să genereze ritmuri tembelizante și câteva domnișoare mai arătoase care își vântură nurii pe sticlă.