Peste gar­dul de că­ră­midă al mi­cii mele gră­dini se vede aco­pe­ri­șul unei ma­ga­zii de lemn. E o con­struc­ție tem­po­rară, ju­de­când după fe­lul în care sunt bă­tute scân­du­rile pe­re­ți­lor, in­e­gale și oa­re­cum strâmbe, in­ter­ca­late cu mar­gini pe care încă mai stă­ruie coaja de mo­lid. Pen­tru că sunt scân­duri din lemn de mo­lid. Nu ajunge până la mine mi­ro­sul de ră­șină al lem­nu­lui, mi‑l în­chi­pui doar. Ăsta e un avan­taj al tre­cu­tu­lui meu de in­gi­ner sil­vic – pot cu ușu­rință să în­chid ochii și să simt mi­ro­sul lem­nu­lui proas­păt tă­iat, al ră­și­nii de mo­lid sau al frun­ze­lor pu­trede de toamnă. Pă­du­rile mai tră­iesc încă în mine. Poate cân­dva am să mă în­torc la ele, când mă voi fi să­tu­rat să cred că pot trăi prin­tre oameni.

Într‑o parte a ma­ga­ziei de lemn se vede un coș sim­plu de ta­blă din care iese fum, semn că e ci­neva acolo care are ne­voie de căl­dură. Pri­vind fui­o­rul al­bi­cios de fum, mi-am amin­tit des­pre alte lo­curi și alte vre­muri. Un sen­ti­ment de în­toar­cere în timp m‑a în­vă­luit pen­tru o clipă și m‑am lă­sat pur­tat de el.

* * *

Nu știu unde eram atunci, nu-mi amin­tesc lo­cul, doar nu­mele în­so­ți­to­ru­lui meu: nea Ghe­or­ghe. Cred că se în­tâm­pla în iarna din­tre ‘88 și ‘89, la Pi­pi­rig, unde lu­cram ca in­gi­ner sil­vic. Dar nu sunt si­gur. Îmi amin­tesc doar că ur­ca­sem prin ză­pada mare, pe niște pante care pă­reau că nu se mai sfâr­șesc și că am ajuns la o ca­bană mică, pier­dută sub poala pă­du­rii. Dacă n‑ai fi știut că e acolo, nici n‑ai fi zărit‑o. Când am in­trat pe ușa din scân­dură sim­plă m‑a în­tâm­pi­nat un se­miîn­tu­ne­ric pu­țin în­fri­co­șă­tor, poate din pri­cina fri­gu­lui și a nop­ții care se lăsa. Era de fapt o sin­gură în­că­pere drept­un­ghiu­lară, cu două pa­turi de o parte și de alta, cu o masă din lemn ne­pre­lu­crat și doi bu­tuci pe post de sca­une. La mij­loc, o sobă cu plită, înăl­țată pe niște pi­cioare din fier cor­nier. Sub sobă, vreo două brațe de lemne us­cate. Am aprins lampa cu gaz care era pre­gă­tită pe masă și pu­țina lu­mină a dat un strop de viață în­că­pe­rii. M‑am apu­cat să fac fo­cul – nu era vreme de pier­dut, pen­tru că afară se lăsa o noapte geroasă.

De în­dată ce aprinzi fo­cul, spi­ri­tul se lu­mi­nează. E un op­ti­mism care te cu­prinde atunci când auzi lem­nele troz­nind în foc, poc­ne­tul vo­ios al pun­gi­lor de ră­șină din lem­nul de mo­lid. Prin fan­tele pli­tei sub care fă­cu­sem fo­cul, lu­mina se pro­iecta pe ta­va­nul de scân­dură și în­treaga în­că­pere mi s‑a pă­rut mai ve­selă. M‑am așe­zat pe mar­gi­nea unuia din­tre pa­turi – sub gre­u­ta­tea mea, sal­teaua im­pro­vi­zată din fân mi‑a dez­vă­luit tă­ria scân­du­ri­lor de de­de­subt – am în­țe­les în­dată că voi avea o noapte ca­zonă. Asta m‑a bu­cu­rat. Chiar și acum, din când in când, îmi do­resc să ies din con­for­tul ci­vi­li­za­ției și să mă cu­fund în simplitate.

În lu­mina lămpii de gaz aprinse și în li­că­ri­rile fo­cu­lui din sobă mica în­că­pere pă­rea un loc plă­cut. Se sim­țea un mi­ros de lemn vechi ce ve­nea din pe­re­ții ca­ba­nei. Ui­tându-mă im­pre­jur am vă­zut un mic du­lă­pior atâr­nat în pe­rete – din el în­so­ți­to­rul meu a scos la ive­ală o sti­clă de ra­chiu de mere, pe care mi‑a întins‑o fă­cându-mi semn că e în re­gulă, știe de ea, e bună. Am băut cu poftă, lă­sând al­co­o­lul să mă ardă di­rect în sto­mac, ca să‑i simt căl­dura pă­trun­ză­toare. M‑am în­că­l­zit în­dată și am scos pu­foaica de vâ­nă­tori de munte pe care o aveam pe mine. Lângă pat erau câ­teva cuie bă­tute în pe­rete, anume pen­tru agă­țat hai­nele. Am atârnat‑o acolo și am desfă­cut apoi ruc­sa­cul cu care ve­ni­sem. Am scos pâi­nea și cos­tița afu­mată. Nea Ghe­or­ghe avea două con­serve de fa­sole și niște ceapă – a desfă­cut con­ser­vele, apoi a în­doit ca­pa­cul fi­e­că­rei cu­tii de ta­blă ca un mâ­ner și le‑a pus pe plită.

- Se în­că­l­zesc în­dată, mi‑a zis.

Am dat din cap că da, e bine. Mi-era foame după ur­cu­șul de vreo trei ore prin ză­padă. Am mân­cat amân­doi cu poftă, po­ves­tind des­pre tre­bu­rile pe care le aveam a doua zi. Ceapa era foarte iute, îmi dă­du­seră la­cri­mile și nu era apă în ca­bană — nu adu­se­sem de afară. Am băut o gură de ra­chiu, dar a fost și mai rău, mă us­tura tot gâ­tul. Nea Ghe­or­ghe mi‑a fă­cut semn să mă­nânc niște pâine goală – mi‑a fost pu­țin mai bine și trep­tat iu­țe­ala a dispărut.

- Are să urce la deal și bă­ie­ții, da’ mâine di­mi­neață. Ăș­tia stau ai­cea, jos, în mar­gi­nea sa­tu­lui. Într-un ceas ajung la noi.

- Și cât mai e până la par­cela noastră?

- Cam vreo juma’ de oră, dom’ in­gi­ner… Da’ mai bine că am ur­cat de cu seara, că tre­buia să ne scu­lăm de la pa­tru di­mi­neață ca să ajun­gem aici.

I‑am spus că e foarte bine așa, pă­rea să fie în­gri­jo­rat că nu‑s prea bune con­di­ți­ile de dor­mit, dar l‑am asi­gu­rat că nu sunt pre­ten­țios – im­por­tant e să fie cald și să am unde pune ca­pul. Ter­mi­na­sem de mân­cat, eram să­tul, iar fo­cul în­ce­puse să se facă sim­țit în ca­bană. Plita ra­dia o căl­dură plă­cută. Am mai luat o gură de ra­chiu și am scos pa­che­tul de Car­pați fără fil­tru. Pe vre­mea aceea fu­mam. I‑am zis lui nea Ghe­or­ghe că ies să trag o ți­gară, el a pro­tes­tat – nu, dom’ in­gi­ner, fu­mați înă­un­tru – vro­iam însă să simt ae­rul rece și cu­rat de afară. Mi-am pus pu­foaica pe umeri și am ie­șit. Din aco­pe­ri­șul ca­ba­nei ie­șeau un coș sim­plu de ta­blă, prin care se înălța un fuior de fum al­bi­cios, semn că fo­cul se do­mo­lise și acum ar­dea li­niș­tit. Am pri­vit ca­bana și fu­mul și ză­pada din jur și mun­ții care se ghi­ceau prin în­tu­ne­ric și am avut un sen­ti­ment plă­cut de li­niște, ca și cum toate gri­jile lu­mii ar fi dis­pă­rut și nu îmi rămâ­nea de­cât să mă bu­cur de clipa aceea de pace. M‑am gân­dit atunci că îmi voi aminti cân­dva, târ­ziu, de-această în­tâm­plare sim­plă.

Pe un pe­rete la­te­ral al ca­ba­nei erau sti­vu­ite lemne de foc – în lu­mina lu­nii, re­flec­tată de ză­pada ne­fi­resc de albă, am re­u­șit să văd vreo două-trei bu­căți no­du­roase de car­pen. Le-am luat cu mine înă­un­tru, mi s‑au pă­rut nu­mai bune ca să le lă­săm peste noapte în sobă, să ardă în­cet și să ne în­că­l­zească. Nea Ghe­or­ghe adu­sese apă de la un iz­vor apro­piat – am băut în­cet, cu în­ghi­ți­turi mici, apa aproape în­ghe­țată și m‑am bă­gat apoi în pat. Am ador­mit as­cul­tând fâ­sâi­tul umed al lem­nu­lui de car­pen din soba cu plită.

* * *

Nu vi se pare că e stra­niu și mi­nu­nat cum un sim­plu coș de ta­blă, din care iese un fuior de fum alb, îți poate aduce într‑o clipă în minte toate aceste ima­gini ale trecutului?


Comentează pe Facebook...


Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

  1. Cristina Ciobanu

    Drag So­rin,
    Ce fru­mos scrii ! Asa este ! In ca­u­ta­rea tim­pu­lui pier­dut, dar de fapt co­rect ar fi :
    IN CAUTAREA SPATIULUI PIERDUT
    pen­tru ca , asa cum mi‑a stra­ful­ge­rat azi prin minte, sper din tot su­fle­tul sa nu se intample.
    Re­zer­va­tie sau colonie ?
    Ne in­treaba cineva ?
    voi continua…


Abonează-te...

Trimite-mi articolele noi la: 

Am înțeles termenii și condițiile în care sunt utilizate datele mele.