Peste gardul de cărămidă al micii mele grădini se vede acoperișul unei magazii de lemn. E o construcție temporară, judecând după felul în care sunt bătute scândurile pereților, inegale și oarecum strâmbe, intercalate cu margini pe care încă mai stăruie coaja de molid. Pentru că sunt scânduri din lemn de molid. Nu ajunge până la mine mirosul de rășină al lemnului, mi‑l închipui doar. Ăsta e un avantaj al trecutului meu de inginer silvic – pot cu ușurință să închid ochii și să simt mirosul lemnului proaspăt tăiat, al rășinii de molid sau al frunzelor putrede de toamnă. Pădurile mai trăiesc încă în mine. Poate cândva am să mă întorc la ele, când mă voi fi săturat să cred că pot trăi printre oameni.
Într‑o parte a magaziei de lemn se vede un coș simplu de tablă din care iese fum, semn că e cineva acolo care are nevoie de căldură. Privind fuiorul albicios de fum, mi-am amintit despre alte locuri și alte vremuri. Un sentiment de întoarcere în timp m‑a învăluit pentru o clipă și m‑am lăsat purtat de el.
* * *
Nu știu unde eram atunci, nu-mi amintesc locul, doar numele însoțitorului meu: nea Gheorghe. Cred că se întâmpla în iarna dintre ‘88 și ‘89, la Pipirig, unde lucram ca inginer silvic. Dar nu sunt sigur. Îmi amintesc doar că urcasem prin zăpada mare, pe niște pante care păreau că nu se mai sfârșesc și că am ajuns la o cabană mică, pierdută sub poala pădurii. Dacă n‑ai fi știut că e acolo, nici n‑ai fi zărit‑o. Când am intrat pe ușa din scândură simplă m‑a întâmpinat un semiîntuneric puțin înfricoșător, poate din pricina frigului și a nopții care se lăsa. Era de fapt o singură încăpere dreptunghiulară, cu două paturi de o parte și de alta, cu o masă din lemn neprelucrat și doi butuci pe post de scaune. La mijloc, o sobă cu plită, înălțată pe niște picioare din fier cornier. Sub sobă, vreo două brațe de lemne uscate. Am aprins lampa cu gaz care era pregătită pe masă și puțina lumină a dat un strop de viață încăperii. M‑am apucat să fac focul – nu era vreme de pierdut, pentru că afară se lăsa o noapte geroasă.
De îndată ce aprinzi focul, spiritul se luminează. E un optimism care te cuprinde atunci când auzi lemnele troznind în foc, pocnetul voios al pungilor de rășină din lemnul de molid. Prin fantele plitei sub care făcusem focul, lumina se proiecta pe tavanul de scândură și întreaga încăpere mi s‑a părut mai veselă. M‑am așezat pe marginea unuia dintre paturi – sub greutatea mea, salteaua improvizată din fân mi‑a dezvăluit tăria scândurilor de dedesubt – am înțeles îndată că voi avea o noapte cazonă. Asta m‑a bucurat. Chiar și acum, din când in când, îmi doresc să ies din confortul civilizației și să mă cufund în simplitate.
În lumina lămpii de gaz aprinse și în licăririle focului din sobă mica încăpere părea un loc plăcut. Se simțea un miros de lemn vechi ce venea din pereții cabanei. Uitându-mă imprejur am văzut un mic dulăpior atârnat în perete – din el însoțitorul meu a scos la iveală o sticlă de rachiu de mere, pe care mi‑a întins‑o făcându-mi semn că e în regulă, știe de ea, e bună. Am băut cu poftă, lăsând alcoolul să mă ardă direct în stomac, ca să‑i simt căldura pătrunzătoare. M‑am încălzit îndată și am scos pufoaica de vânători de munte pe care o aveam pe mine. Lângă pat erau câteva cuie bătute în perete, anume pentru agățat hainele. Am atârnat‑o acolo și am desfăcut apoi rucsacul cu care venisem. Am scos pâinea și costița afumată. Nea Gheorghe avea două conserve de fasole și niște ceapă – a desfăcut conservele, apoi a îndoit capacul fiecărei cutii de tablă ca un mâner și le‑a pus pe plită.
- Se încălzesc îndată, mi‑a zis.
Am dat din cap că da, e bine. Mi-era foame după urcușul de vreo trei ore prin zăpadă. Am mâncat amândoi cu poftă, povestind despre treburile pe care le aveam a doua zi. Ceapa era foarte iute, îmi dăduseră lacrimile și nu era apă în cabană — nu adusesem de afară. Am băut o gură de rachiu, dar a fost și mai rău, mă ustura tot gâtul. Nea Gheorghe mi‑a făcut semn să mănânc niște pâine goală – mi‑a fost puțin mai bine și treptat iuțeala a dispărut.
- Are să urce la deal și băieții, da’ mâine dimineață. Ăștia stau aicea, jos, în marginea satului. Într-un ceas ajung la noi.
- Și cât mai e până la parcela noastră?
- Cam vreo juma’ de oră, dom’ inginer… Da’ mai bine că am urcat de cu seara, că trebuia să ne sculăm de la patru dimineață ca să ajungem aici.
I‑am spus că e foarte bine așa, părea să fie îngrijorat că nu‑s prea bune condițiile de dormit, dar l‑am asigurat că nu sunt pretențios – important e să fie cald și să am unde pune capul. Terminasem de mâncat, eram sătul, iar focul începuse să se facă simțit în cabană. Plita radia o căldură plăcută. Am mai luat o gură de rachiu și am scos pachetul de Carpați fără filtru. Pe vremea aceea fumam. I‑am zis lui nea Gheorghe că ies să trag o țigară, el a protestat – nu, dom’ inginer, fumați înăuntru – vroiam însă să simt aerul rece și curat de afară. Mi-am pus pufoaica pe umeri și am ieșit. Din acoperișul cabanei ieșeau un coș simplu de tablă, prin care se înălța un fuior de fum albicios, semn că focul se domolise și acum ardea liniștit. Am privit cabana și fumul și zăpada din jur și munții care se ghiceau prin întuneric și am avut un sentiment plăcut de liniște, ca și cum toate grijile lumii ar fi dispărut și nu îmi rămânea decât să mă bucur de clipa aceea de pace. M‑am gândit atunci că îmi voi aminti cândva, târziu, de-această întâmplare simplă.
Pe un perete lateral al cabanei erau stivuite lemne de foc – în lumina lunii, reflectată de zăpada nefiresc de albă, am reușit să văd vreo două-trei bucăți noduroase de carpen. Le-am luat cu mine înăuntru, mi s‑au părut numai bune ca să le lăsăm peste noapte în sobă, să ardă încet și să ne încălzească. Nea Gheorghe adusese apă de la un izvor apropiat – am băut încet, cu înghițituri mici, apa aproape înghețată și m‑am băgat apoi în pat. Am adormit ascultând fâsâitul umed al lemnului de carpen din soba cu plită.
Nu vi se pare că e straniu și minunat cum un simplu coș de tablă, din care iese un fuior de fum alb, îți poate aduce într‑o clipă în minte toate aceste imagini ale trecutului?
8:04
Drag Sorin,
Ce frumos scrii ! Asa este ! In cautarea timpului pierdut, dar de fapt corect ar fi :
IN CAUTAREA SPATIULUI PIERDUT
pentru ca , asa cum mi‑a strafulgerat azi prin minte, sper din tot sufletul sa nu se intample.
Rezervatie sau colonie ?
Ne intreaba cineva ?
voi continua…