Nu putem trăi în dezacord cu noi înșine, oricât de buni sau de răi am fi fiecare dintre noi. Te poți preface un timp, poți juca un rol arătându-ți calitățile de actor, dar mai devreme sau mai târziu trebuie să te întorci în matca propriului eu. Uneori mă gândesc că marii actori, cei care ne conving prin interpretările lor, s‑ar putea să se rătăcească pe drumul acestei întoarceri catre sine – se spune că labirintul zămislit de aceste ieșiri din propria existență este ca un lung coridor cu multe uși de o parte și de alta și că multe din ușile acelea se deschid către nebunie. Poate ar trebui să reformulez prima propoziție: nu putem trăi prea mult timp în dezacord cu noi înșine.
Și, de fapt, cine suntem noi înșine? Ne mai punem oare întrebarea asta complicată, măcar din când în când, așa… de amorul artei?!? Ne mai interesează să știm cine suntem? Mai avem timp să ne întrebăm asta în timp ce suntem atât de preocupați să avem? Nu vă grăbiți, chibzuiți cu grijă la această întrebare, chiar dacă vi se pare că știți deja răspunsul.
Poate parea ciudat, dar întreg exercițiul democrației se bazează pe ideea că ne interesează cine suntem, că vrem să impregnăm lumea cu spiritul și rațiunea noastră. Nu contează ce avem, ci ceea ce gândim, deci ceea ce suntem. Cogito, ergo sum. Bogat sau sărac, ești chemat să-ți spui opinia asupra cetății și a mersului ei, în calitatea ta supremă de ființă umană înzestrată prin naștere cu dreptul de a‑ți afirma existența. Frumoase principii. Te poți ușor înflăcăra atunci când le afirmi sau când trebuie să le aperi. Doar un singur fir de îndoială se strecoară prin minte atunci când începi să te întrebi ce înseamnă mai exact a‑ți afirma existența. Și așa ne întoarcem la cogito, ergo sum. Exiști în măsura în care gândești. Cu alte cuvinte dreptul de a te pronunța asupra treburilor cetății depinde de măsura în care gândești. În lumea reală lucrurile se întâmplă altfel. Nu ți se cere să raționezi. Dimpotrivă. Trebuie doar să accepți câteva minciuni bine ticluite. Sau câteva kilograme de mălai și o pereche de cizme de cauciuc.
Pe de altă parte, acolo unde ne dorim să fim eficienți, nu aplicăm democrația. În companiile de succes ale lumii – în cele care astăzi au reușit să producă profit în mod constant – se practică autocrația. Există un grup relativ mic de oameni care le spun celor de mai jos ce trebuie să facă, care le spun altora de mai jos ce trebuie să facă și tot așa până la un grup mai mare de oameni care fac ceea ce li s‑a spus. Dacă nu-ți convine ceea ce trebuie să faci, nu ai dreptul la opinie (sau îl ai doar de formă), așa că nu există decât varianta să pleci. Se spune că nimeni nu te ține legat de o companie dacă nu ești de acord cu activitatea și principiile ei. Stricto sensu, e adevărat. Dar devreme ce toate companiile sunt organizate la fel, nu prea ai de fapt decât libertatea de a‑ți alege suveranul. A se citi acționarul.
Opt ore pe zi muncim într‑o companie. Opt ore suntem cetățeni liberi, într‑o țară democratică. Iar alte opt ore dormim și nu ne mai pasă nici de stăpânii afacerilor, nici de cei ai cetății. Trăim zi de zi într‑o permanentă disonanță: ne supunem unei autocrații pentru a ne câștiga mijloacele necesare existenței, apoi practicăm democrația pentru a ne afirma existența. În primul caz ne recunoaștem vasalitatea, în al doilea ne afirmăm egalitatea în drepturi. Ce suntem: mercenari sau oameni liberi?
Lasă un comentariu