E seară târzie peste București, orașul se pregătește de sărbătoarea Paștelui. Cele câteva mașini care animă străzile, trec grăbite prin bălțile de lângă borduri. Ploaia cade necontenit peste un oraș îmbibat de apă. Prin plasa umezelii, copacii au înfrunzit din nou. Verdele ăsta crud salvează Bucureștiul pentru câtva timp, în fiecare an, în fiecare primăvară, făcându‑l să pară respirabil, ca și cum ar putea cândva să se vindece de urâțenia verticală și cenușie a betonului.
Înainte de miezul nopții toată lumea se îndreaptă spre biserici. Criteriul după care orășeanul își alege biserica pentru slujba de înviere este, de bună seamă, apropierea de casă. Dar există și preferințe speciale. Unii merg la o anumită biserică pentru că are un anume har. Lumina luată de acolo e mai bună, mai binefăcătoare – nu asta ne dorim cu toții, produse de cea mai bună calitate? Alții aleg biserica după ușurința parcării. Te sui în mașină, conduci un pic, parchezi, iei lumina, zici împreună cu ceilalți “Adevărat a înviat!” și te grăbești acasă unde te așteaptă bunătățile pe masă.
Veniți de luați lumină. Convinși sau nu de simbolistică, orășenii se înghesuie să-și aprindă candelele de la lumina învierii. E bine să aduci lumina asta sfântă acasă, îți apără casa de rele, aduce prosperitate și sănătate. Și toate astea doar de la flacăra plăpândă a unei lumânări aprinse de la cel din fața ta, care a aprins‑o de la cel din fața lui, până la cel care a aprins‑o de la lumânarea preotului. Iar lumânarea preotului a aprins‑o chiar el, în altar, cu o brichetă Bic de doi lei și câțiva bani, fabricată în Spania, dimpreună cu alte cinci milioane de brichete produse zilnic. În fiecare zi fabricile Bic furnizează lumii cinci milioane de potențiale surse de îmbelșugare, prosperitate și sănătate.
Poate că în anii următori vom organiza un drive-in pentru lumina învierii: treci cu mașina prin fața porții bisericii, mai întăi faci comanda – trei candele de lumină cu har și două lumânări de lumină sfântă – iar zece metri mai încolo preotul încasează banii și te servește prin geamul portierei. Nu înainte de a te întreba: nu doriți și niște lumină sfântă de la Ierusalim, proaspăt adusă cu avionul? Avem o promoție – trei candele la preț de două…
Un post de televiziune explică în mod insistent că lumina sfântă are garanție de două zile. Nici măcar nu vreau să știu ce înseamnă asta.
Prin fereastra lăsată de norii cenușii, soarele încălzește pământul îmbibat de apă. A plouat aproape toată noaptea, mocănește, apoi în reprize torențiale. E bine, e primăvară, pământul are nevoie de apă. Pământul are întotdeauna nevoie de apă.
E prima zi de Paște. O coadă de mașini așteaptă să intre pe poarta cimitirului, dar mai întâi trebuie să se încheie lungul șir de mașini care ies. Când în sfârșit se poate intra, coloana se pune în mișcare, cu viteza melcului. De o parte și de alta a aleii de intrare sunt șiruri de femei și copii rromi, care te scrutează atent să-ți surprindă ei primii intenția de a da de pomană. Mașinile trec printre ei, din cănd în când geamul unei portiere se deschide și o mână apare cu un pachețel de pomană sau niște bani. Câțiva rromi se reped să apuce primii prada. Cei ce nu apucă nimic insistă pe lângă mașină: dă și mie, dă și mie… Ultimul la rând, agentul de pază de la poartă primește de la șoferi câte un leu-doi.
Accesul autovehicolelor în cimitir e permis doar în parcare – scrie mare la intrarea în cimitir. Parcarea e însă aproape goală, deși au intrat multe mașini. Pe aleile cimitirului e plin de ele. Orășeanul modern nu agrează mersul pe jos, așa că orice activitate trebuie să dobândească varianta sa tip drive-in. A dat o mică atenție la poartă ca să-și cumpere îngăduința paznicilor și să i se permită excepția de la regulă. De fapt excepția de la regulă ar fi fost dacă ar fi folosit parcarea. Ajuns la destinație, deschide portbagajul, scoate lumânările. După ce le‑a aprins, se așează pe marginea de beton a mormântului și deapănă povești despre deșertăciunea vieții, despre cum toți sfârșim acolo, în cimitir. Despre inutilitatea zbaterilor noastre cotidiene, zădărnicite de acest sfârșit implacabil, care ne egalizează pe toți și ne lipsește definitiv de tot ceea ce ne-am străduit să agonisim. Oftează filozofic, apoi discută despre drobul de miel și vinul ăla de la țară, natural — trebuie musai să vii să bei un pahar, e fenomenal! Repriza de umilitate se sfârșește la fel de brusc cum a început.
Într-un colț de cimitir, o familie de rromi a pus manele în mașină, lăsând portierele deschise. Fiecare are o cutie de bere în mână și ciocnesc netulburați, privind către crucea de piatră, pe care și-au agățat hainele. E doar o încălzire pentru a doua zi, când e Paștele blajinilor. Atunci vor veni cu mult mai multe mașini în cimitir, vor scoate grătarele și vor petrece cu mici, bere și cu muzica dată tare, ca să se bucure de promisiunea învierii împreună cu cei duși. Are să vină și un preot ca să țină o slujbă scurtă – biserica nu agrează oficial petrecerile în cimitir, dar rromii plătesc bine, așa că se pot închide ochii la aceste încălcări ale canoanelor bisericești.
Pe aleea alăturată, doi bătrâni se îndreaptă spre ieșire cu pași grei, privind cu mânie spre țiganii petrecăreți și întrebându-se care dintre ei va mai apuca să dezaprobe petrecerea anului viitor.
Învierea este cea care ar trebui să ne dea încredere că toată această nesfârșită trufie, semănată în noi de propria noastră neputință, se mai poate totuși vindeca.
Lasă un comentariu