Împarte cu prietenii










Submit

Semințele bune înfloresc mai târziu

Une­ori citesc câte un pasaj din vreun arti­col de blog sau din cine știe ce text și îmi dau seama că, indi­fe­rent cum aș încerca să pun în cuvinte gân­du­rile care-mi trec prin minte, n-am să reu­șesc să cuprind tot ceea ce ar merita spus. Sau că ar tre­bui să scriu un text așa de lung încât v-ați plic­tisi citindu-l. La fel mi s-a întâm­plat în seara asta cu un arti­col al Simo­nei Catrina, care m-a dus cu gân­dul la o altă poveste, din cu totul alte vre­muri, scrisă de un cu totul alt autor. Vă redau ambele texte și vă las să medi­tați sin­guri la toate înțe­le­su­rile pe care ele le-ar putea naște.

Şi dintr-odată, din­tre chi­pu­rile tre­cu­tu­lui, care mă cer­cau unul după altul, unul rămase mai deslu­şit şi-i zâm­bii cu dra­goste în piro­teala care mă copleşea. Era Domnu’, domnu’ Tran­da­fir, învă­ţă­to­rul meu. Nu-l văzu­sem de mult pe domnu’ Tran­da­fir. Îmi închi­pu­iam că e pen­sio­nar, că tre­buie să fi îmbă­trâ­nit. Eu îl vedeam însă tot ca odi­ni­oară, nalt, bine legat, cu mus­tă­cioară nea­gră pe care şi-o tun­dea tot­dea­una scurt, zâm­bind cu bună­tate, încruntându-se câteo­dată, insuflându-ne un res­pect nemăr­gi­nit. Toate patru cla­sele erau gră­mă­dite într-o odaie lungă. Unora din băieţi le da teme, pe alţii îi asculta. Când explica, ascul­tam toţi; şi isto­ri­ile minu­nate cu Şte­fan cel Mare şi Mihai Vitea­zul le-am ştiut chiar din clasa întăia. Mai cu samă expli­ca­ţi­ile la isto­rie erau minu­nate. Pe sub tava­nul scund al cla­sei tre­ceau eroii altor vre­muri în cunu­nile lor de neguri. Îi urmă­ream înfi­o­rat, auzeam parcă frea­mă­tul lup­te­lor şi, acasă, îi visam o noapte întreagă.

Uite şi acum mi se pare că Domnu’ nos­tru a fost un om deo­se­bit. Îi scîn­te­iau pri­vi­rile şi era şi el miş­cat când ne spu­nea des­pre mări­rea stră­moşi­lor. Când făcea un semn cu mâna, aşa, într-o parte, parcă ridica o per­dea de pe tre­cut, şi eu vedeam tot ce spu­nea gla­sul lui… Şi când mă gîn­desc bine, când judec cu min­tea de-acum, când caut să adun unele fapte pe care atunci, copil, le tre­ceam cu vede­rea, găsesc cu mirare că Domnu’ era un om foarte năcă­jit, hărţuit de admi­nis­tra­ţie, că cu greu îşi ducea gos­po­dă­ria lui, că venea de multe ori amă­rât, ca să ne dea cu dra­goste învă­ţă­tura de toate zilele… Dar atunci nu, n-avea altă grijă decât să ne spuie isto­rii miş­că­toare.

Ca dân­sul poate au mai fost mulţi. Şi toţi, dragă pri­e­tine, când te gân­deşti bine, au fost nişte apos­toli, care au îndu­rat sără­cie şi batjo­cură, care au tre­cut printr-un vifor de nemulţă­miri şi vorbe rele şi care totuşi au izbu­tit să-şi înde­pli­nească, cu bine, meni­rea…

Domnu’ nos­tru ne-a învă­ţat rugă­ciuni, ne-a învă­ţat cân­tece care erau aşa de fru­moase pen­tru copi­lă­ria şi sufle­tele noas­tre, deşi nu le înţe­le­geam bine; ne-a învă­ţat să cre­dem şi în alte lucruri, în tre­cu­tul şi vred­ni­cia noas­tră, lucruri pe care mulţi le batjo­co­reau în acea vreme; ne-a învă­ţat multe, de care aminte nu ne mai adu­cem, dar care au rămas în fun­dul sufle­tu­lui ca seminţe bune ce au înflo­rit bogat mai târ­ziu…

Mihail Sado­veanu – Dom­nul Tran­da­fir

Până la majo­rat, am locuit în Buzăul natal și nu-mi doream nimic mai mult pe lume decât să mă mut la Bucu­rești – sau măcar în Ame­rica. În soci­e­ta­tea soci­a­listă mul­ti­la­te­ral dezvol­tată de-atunci, asta era o fan­tas­ma­go­rie. În ultima clasă de liceu, știam că vreau să fiu filo­log. Doar că, pe atunci, asta pre­su­pu­nea să ajung pro­fe­soară de română la țară cel puțin trei ani, până-mi ispră­vesc sta­giul. Urma, teo­re­tic, să fac naveta cu rata – n-aveam nici în vis bani de vreo Dacie ber­lină și ori­cum, la ora aia, lumea care ochea o femeie con­du­când se mira de zici că văzuse o mai­muță la volan.

Tre­buia să trec la pla­nul B, fiindcă n-aveam niciun chef să fiu dăs­că­liță și nici să fac naveta la țară. Mă ori­pila per­spec­tiva. Știam pro­fe­soare nave­tiste care-și bles­te­mau zilele – fiindcă n-aveau voie să-l bles­teme direct pe Ceau­șescu. Mer­geai cu auto­bu­zul câte-o oră până la școală, de unde adu­ceai în casă, fără să știi, câte-un șoa­rece pitit în vreo sacoșă cu nuci, pe care o pri­meai șpagă de la părin­ții loa­ze­lor.

Simona Catrina – Des­pre naveta nes­pa­ți­ală

Să nu înțe­le­geți greșit: n-am nimic cu Simona Catrina, e o tipă deș­teaptă și cu sim­țul umo­ru­lui, căreia îi citesc con­stant arti­co­lele. Doar că cele două texte radi­o­gra­fi­ază per­fect două feluri de a înțe­lege mese­ria de das­căl și ati­tu­di­nea soci­e­tă­ții fața de școală, rezu­mând prin con­trast ce ne lip­sește astăzi, deși avu­se­sem până nu demult…


Mulțumesc! Spune și altora despre articol.
 
Spune-mi, te rog, cum ți s-a părut articolul?
  • Interesant
  • Original
  • Amuzant
  • Plictisitor
  • Trist
  • Enervant

Share on Pinterest
Împarte cu prietenii










Submit

Comentarii:


Lasă un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *