Uneori citesc câte un pasaj din vreun articol de blog sau din cine știe ce text și îmi dau seama că, indiferent cum aș încerca să pun în cuvinte gândurile care-mi trec prin minte, n‑am să reușesc să cuprind tot ceea ce ar merita spus. Sau că ar trebui să scriu un text așa de lung încât v‑ați plictisi citindu‑l. La fel mi s‑a întâmplat în seara asta cu un articol al Simonei Catrina, care m‑a dus cu gândul la o altă poveste, din cu totul alte vremuri, scrisă de un cu totul alt autor. Vă redau ambele texte și vă las să meditați singuri la toate înțelesurile pe care ele le-ar putea naște.
“Şi dintr-odată, dintre chipurile trecutului, care mă cercau unul după altul, unul rămase mai desluşit şi‑i zâmbii cu dragoste în piroteala care mă copleşea. Era Domnu’, domnu’ Trandafir, învăţătorul meu. Nu‑l văzusem de mult pe domnu’ Trandafir. Îmi închipuiam că e pensionar, că trebuie să fi îmbătrânit. Eu îl vedeam însă tot ca odinioară, nalt, bine legat, cu mustăcioară neagră pe care şi‑o tundea totdeauna scurt, zâmbind cu bunătate, încruntându-se câteodată, insuflându-ne un respect nemărginit. Toate patru clasele erau grămădite într‑o odaie lungă. Unora din băieţi le da teme, pe alţii îi asculta. Când explica, ascultam toţi; şi istoriile minunate cu Ştefan cel Mare şi Mihai Viteazul le-am ştiut chiar din clasa întăia. Mai cu samă explicaţiile la istorie erau minunate. Pe sub tavanul scund al clasei treceau eroii altor vremuri în cununile lor de neguri. Îi urmăream înfiorat, auzeam parcă freamătul luptelor şi, acasă, îi visam o noapte întreagă.
Uite şi acum mi se pare că Domnu’ nostru a fost un om deosebit. Îi scînteiau privirile şi era şi el mişcat când ne spunea despre mărirea strămoşilor. Când făcea un semn cu mâna, aşa, într‑o parte, parcă ridica o perdea de pe trecut, şi eu vedeam tot ce spunea glasul lui… Şi când mă gîndesc bine, când judec cu mintea de-acum, când caut să adun unele fapte pe care atunci, copil, le treceam cu vederea, găsesc cu mirare că Domnu’ era un om foarte năcăjit, hărţuit de administraţie, că cu greu îşi ducea gospodăria lui, că venea de multe ori amărât, ca să ne dea cu dragoste învăţătura de toate zilele… Dar atunci nu, n‑avea altă grijă decât să ne spuie istorii mişcătoare.
Ca dânsul poate au mai fost mulţi. Şi toţi, dragă prietine, când te gândeşti bine, au fost nişte apostoli, care au îndurat sărăcie şi batjocură, care au trecut printr-un vifor de nemulţămiri şi vorbe rele şi care totuşi au izbutit să-şi îndeplinească, cu bine, menirea…
Domnu’ nostru ne‑a învăţat rugăciuni, ne‑a învăţat cântece care erau aşa de frumoase pentru copilăria şi sufletele noastre, deşi nu le înţelegeam bine; ne‑a învăţat să credem şi în alte lucruri, în trecutul şi vrednicia noastră, lucruri pe care mulţi le batjocoreau în acea vreme; ne‑a învăţat multe, de care aminte nu ne mai aducem, dar care au rămas în fundul sufletului ca seminţe bune ce au înflorit bogat mai târziu…”
Mihail Sadoveanu – Domnul Trandafir
“Până la majorat, am locuit în Buzăul natal și nu-mi doream nimic mai mult pe lume decât să mă mut la București – sau măcar în America. În societatea socialistă multilateral dezvoltată de-atunci, asta era o fantasmagorie. În ultima clasă de liceu, știam că vreau să fiu filolog. Doar că, pe atunci, asta presupunea să ajung profesoară de română la țară cel puțin trei ani, până-mi isprăvesc stagiul. Urma, teoretic, să fac naveta cu rata – n‑aveam nici în vis bani de vreo Dacie berlină și oricum, la ora aia, lumea care ochea o femeie conducând se mira de zici că văzuse o maimuță la volan.
Trebuia să trec la planul B, fiindcă n‑aveam niciun chef să fiu dăscăliță și nici să fac naveta la țară. Mă oripila perspectiva. Știam profesoare navetiste care-și blestemau zilele – fiindcă n‑aveau voie să‑l blesteme direct pe Ceaușescu. Mergeai cu autobuzul câte‑o oră până la școală, de unde aduceai în casă, fără să știi, câte-un șoarece pitit în vreo sacoșă cu nuci, pe care o primeai șpagă de la părinții loazelor.”
Simona Catrina – Despre naveta nespațială
Să nu înțelegeți greșit: n‑am nimic cu Simona Catrina, e o tipă deșteaptă și cu simțul umorului, căreia îi citesc constant articolele. Doar că cele două texte radiografiază perfect două feluri de a înțelege meseria de dascăl și atitudinea societății fața de școală, rezumând prin contrast ce ne lipsește astăzi, deși avusesem până nu demult…
Lasă un comentariu