Une­ori ci­tesc câte un pa­saj din vreun ar­ti­col de blog sau din cine știe ce text și îmi dau seama că, in­di­fe­rent cum aș în­cerca să pun în cu­vinte gân­du­rile care-mi trec prin minte, n‑am să re­u­șesc să cu­prind tot ceea ce ar me­rita spus. Sau că ar tre­bui să scriu un text așa de lung în­cât v‑ați plic­tisi citindu‑l. La fel mi s‑a în­tâm­plat în seara asta cu un ar­ti­col al Si­mo­nei Ca­trina, care m‑a dus cu gân­dul la o altă po­veste, din cu to­tul alte vre­muri, scrisă de un cu to­tul alt au­tor. Vă re­dau am­bele texte și vă las să me­di­tați sin­guri la toate în­țe­le­su­rile pe care ele le-ar pu­tea naște.

Şi dintr-odată, din­tre chi­pu­rile tre­cu­tu­lui, care mă cer­cau unul după al­tul, unul ră­mase mai de­slu­şit şi‑i zâm­bii cu dra­goste în pi­ro­teala care mă co­pleşea. Era Domnu’, domnu’ Tran­da­fir, în­vă­ţă­to­rul meu. Nu‑l vă­zu­sem de mult pe domnu’ Tran­da­fir. Îmi în­chi­pu­iam că e pen­sio­nar, că tre­buie să fi îm­bă­trâ­nit. Eu îl ve­deam însă tot ca odi­ni­oară, nalt, bine le­gat, cu mus­tă­cioară nea­gră pe care şi‑o tun­dea tot­dea­una scurt, zâm­bind cu bu­nă­tate, în­crun­tându-se câ­teo­dată, in­su­flându-ne un res­pect ne­măr­gi­nit. Toate pa­tru cla­sele erau gră­mă­dite într‑o odaie lungă. Unora din bă­ieţi le da teme, pe alţii îi as­culta. Când ex­plica, as­cul­tam toţi; şi is­to­ri­ile mi­nu­nate cu Şte­fan cel Mare şi Mi­hai Vi­tea­zul le-am ştiut chiar din clasa în­tăia. Mai cu samă ex­pli­ca­ţi­ile la is­to­rie erau mi­nu­nate. Pe sub ta­va­nul scund al cla­sei tre­ceau eroii al­tor vre­muri în cu­nu­nile lor de ne­guri. Îi ur­mă­ream în­fi­o­rat, au­zeam parcă frea­mă­tul lup­te­lor şi, acasă, îi vi­sam o noapte întreagă.

Uite şi acum mi se pare că Domnu’ nos­tru a fost un om de­o­se­bit. Îi scîn­te­iau pri­vi­rile şi era şi el mi­ş­cat când ne spu­nea des­pre mă­ri­rea stră­moşi­lor. Când fă­cea un semn cu mâna, aşa, într‑o parte, parcă ri­dica o per­dea de pe tre­cut, şi eu ve­deam tot ce spu­nea gla­sul lui… Şi când mă gîn­desc bine, când ju­dec cu min­tea de-acum, când caut să adun unele fapte pe care atunci, co­pil, le tre­ceam cu ve­de­rea, gă­sesc cu mi­rare că Domnu’ era un om foarte nă­că­jit, hă­rţuit de ad­mi­nis­tra­ţie, că cu greu îşi du­cea gos­po­dă­ria lui, că ve­nea de multe ori amă­rât, ca să ne dea cu dra­goste în­vă­ţă­tura de toate zi­lele… Dar atunci nu, n‑avea altă grijă de­cât să ne spuie is­to­rii mişcătoare.

Ca dân­sul poate au mai fost mulţi. Şi toţi, dragă pri­e­tine, când te gân­deşti bine, au fost nişte apos­toli, care au în­du­rat să­ră­cie şi ba­tjo­cură, care au tre­cut printr-un vi­for de ne­mulţă­miri şi vorbe rele şi care to­tuşi au iz­bu­tit să-şi în­de­pli­nească, cu bine, menirea…

Domnu’ nos­tru ne‑a în­vă­ţat ru­gă­ciuni, ne‑a în­vă­ţat cân­tece care erau aşa de fru­moase pen­tru co­pi­lă­ria şi su­fle­tele noas­tre, deşi nu le înţe­le­geam bine; ne‑a în­vă­ţat să cre­dem şi în alte lu­cruri, în tre­cu­tul şi vred­ni­cia noas­tră, lu­cruri pe care mulţi le ba­tjo­co­reau în acea vreme; ne‑a în­vă­ţat multe, de care aminte nu ne mai adu­cem, dar care au ră­mas în fun­dul su­fle­tu­lui ca se­minţe bune ce au în­flo­rit bo­gat mai târ­ziu…

Mi­hail Sa­do­veanu – Dom­nul Trandafir

Până la ma­jo­rat, am lo­cuit în Bu­zăul na­tal și nu-mi do­ream ni­mic mai mult pe lume de­cât să mă mut la Bu­cu­rești – sau mă­car în Ame­rica. În so­ci­e­ta­tea so­ci­a­listă mul­ti­la­te­ral dezvol­tată de-atunci, asta era o fan­tas­ma­go­rie. În ul­tima clasă de li­ceu, știam că vreau să fiu fi­lo­log. Doar că, pe atunci, asta pre­su­pu­nea să ajung pro­fe­soară de ro­mână la țară cel pu­țin trei ani, până-mi is­pră­vesc sta­giul. Urma, te­o­re­tic, să fac na­veta cu rata – n‑aveam nici în vis bani de vreo Da­cie ber­lină și ori­cum, la ora aia, lu­mea care ochea o fe­meie con­du­când se mira de zici că vă­zuse o mai­muță la volan.

Tre­buia să trec la pla­nul B, fi­indcă n‑aveam niciun chef să fiu dăs­că­liță și nici să fac na­veta la țară. Mă ori­pila per­spec­tiva. Știam pro­fe­soare na­ve­tiste care-și bles­te­mau zi­lele – fi­indcă n‑aveau voie să‑l bles­teme di­rect pe Ceau­șescu. Mer­geai cu auto­bu­zul câte‑o oră până la școală, de unde adu­ceai în casă, fără să știi, câte-un șoa­rece pi­tit în vreo sa­coșă cu nuci, pe care o pri­meai șpagă de la pă­rin­ții loa­ze­lor.

Si­mona Ca­trina – Des­pre na­veta nespațială

Să nu în­țe­le­geți greșit: n‑am ni­mic cu Si­mona Ca­trina, e o tipă deș­teaptă și cu sim­țul umo­ru­lui, că­reia îi ci­tesc con­stant ar­ti­co­lele. Doar că cele două texte ra­di­o­gra­fi­ază per­fect două fe­luri de a în­țe­lege me­se­ria de das­căl și ati­tu­di­nea so­ci­e­tă­ții fața de școală, re­zu­mând prin con­trast ce ne lip­sește as­tăzi, deși avu­se­sem până nu demult…


Comentează pe Facebook...


Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.


Abonează-te...

Trimite-mi articolele noi la: 

Am înțeles termenii și condițiile în care sunt utilizate datele mele.