Privind spre trecut

Stu­diez de un timp încoace câteva sta­tis­tici legate de blog, ca să‐mi dau seama cum reac­țio­nează cei care mă vizi­tează. Nu am inten­ția de a alege subiecte care să placă publi­cu­lui – în repe­tate rân­duri am spus că îmi dis­place ideea de a scrie ceea ce alții vor să citească – dar mă inte­re­sează să știu de ce pri­mesc sau nu comen­ta­rii pe diverse teme. De curând Alice m‐a invi­tat să comen­tez des­chis aceste ana­lize. Ceea ce, iată, fac acum și aici.

Mai întâi des­pre pagi­nile vizi­tate. N‐aș putea spune că există o carac­te­ris­tică anume a tex­te­lor citite. Lumea citește în mod apro­xi­ma­tiv egal ceea ce scriu. Subiec­tele mai vechi, impor­tate din blo­gul vechi, sunt desi­gur mai puțin lec­tu­rate, deși sunt acolo câteva texte la care țin foarte mult, nu atât pen­tru reu­șita scri­i­tu­rii, cât pen­tru subiec­tele abor­date. Totuși există două arti­cole care ies din rând: Un sil­vi­cul­tor ade­vă­rat și Javre șî cățe­luși. Pri­mul are un record de 106 vizite, care se explică prin fap­tul că am evo­cat în acele rân­duri un coleg de liceu care din păcate a murit – cum în curând se vor împlini 30 de ani de la ter­mi­na­rea lice­u­lui, blo­gul meu e în aten­ția foș­ti­lor colegi și așa se explică popu­la­ri­ta­tea mare a aces­tui arti­col. Al doi­lea este ceva mai departe (84 de afi­șări), dar este de fapt un text des­pre pro­blema câi­ni­lor comu­ni­tari, care stâr­nește multe pasiuni. Ast­fel de pasiuni au pro­dus pro­ba­bil numă­rul mare de vizite.

Cât des­pre comen­ta­rii, numai de bine Smile. Vizi­ta­to­rii mei sunt în genere foarte silen­ți­oși. Nu au păreri sau, dacă le au, nu și le prea exprimă. Dintr‐un total de vreo 5500 de afi­șări, de‐abia am vreo 340 de comen­ta­rii. Asta înseamnă că doar vreo 7% din vizite sunt con­sem­nate printr‐un comen­ta­riu. Să nu uităm că aproape la toate comen­ta­ri­ile am dat un răs­puns. Asta ne duce la și mai puține comen­ta­rii ale vizi­ta­to­ri­lor – pro­ba­bil undeva în jur de 3–4%. Foarte puțin. De ce? E o între­bare pe care mi‐am pus‐o ade­sea.

Se spune că sta­tis­ti­cile sunt făcute pen­tru a‐ți spune totul, ascun­zând totuși esen­ți­a­lul. M‐am gân­dit că poate scriu prea con­clu­ziv, închis, poate nu las loc de comen­ta­rii sau, mai bine spus, tex­tul meu nu invită la comen­ta­rii. În con­tra­par­tidă m‐am gân­dit să for­mu­lez între­bări des­chise la finele arti­co­le­lor, dar am renun­țat deo­cam­dată la idee. Am un simț al ridi­co­lu­lui exa­ge­rat de ascuțit și mi se pare că un arti­col care se încheie cu o între­bare, dar care nu e urmat de nici un răs­puns, e extrem de jal­nic.

O altă posi­bilă cauză este că nu scriu des­pre subiecte fri­vole. Arti­co­lele mele sunt poate prea seri­oase, prea rea­liste, prea înche­iate la toți nas­tu­rii. Oame­nii au obo­sit de vești eco­no­mice proaste și de ana­lize poli­tice. Citesc, poate nici măcar inte­gral, dar în nici un caz nu comen­tează ast­fel de texte. E o formă de leha­mite gene­rală: știm că lucru­rile stau rău, dar nu vrem să vor­bim des­pre asta și nici să comen­tăm în vreun fel, pre­fe­răm să cre­dem că lucru­rile se vor rezolva de la sine. Am încer­cat să reac­țio­nez des­chi­zând și alt­fel de subiecte: epi­soa­dele săp­tămâ­nale Mia bella musica, poves­tiri și ima­gini din micile mele excur­sii și călă­to­rii. Deo­cam­dată nu simt o reac­ție pozi­tivă.

Două texte au ieșit din rând în pri­vința comen­ta­ri­i­lor. Pe pri­mul loc, cu 21 de comen­ta­rii, este arti­co­lul Javre și cățe­luși. Mai multe per­soane s‐au sim­țit datoare să‐și punc­teze opi­ni­ile, deși tex­tul meu nu era în favoa­rea nici unei părți, mai degrabă am dorit să sub­li­niez cât de departe sun­tem de a găsi o solu­ție accep­ta­bilă prin această pola­ri­zare intransi­gentă. Al doi­lea text care a pri­mit mai multe comen­ta­rii este cel des­pre Roșia Montană, unde m‐am decla­rat împo­triva pro­iec­tu­lui minier și am expus și moti­vele pen­tru care cred că e mai bine să nu exploa­tăm acel aur. Impre­sia mea este că, în ambele cazuri, este vorba de subiecte pe care anu­mite per­soane le urmă­resc cu meti­cu­lo­zi­tate și nu ratează oca­zia să își expună opi­ni­ile. Nu insi­nuez că ar fi plătiți să o facă, deși cir­culă și ast­fel de vari­ante, ci cred că sunt extrem de îndâr­jiți în a‐și expune par­ti­za­na­tul în favoa­rea unei anu­mite opțiuni.

Îmi pro­mo­vez blo­gul printr‐o pagină de Face­book. Asta e și bine, e și rău. E bine pen­tru că mulți vizi­ta­tori vin pe această fili­eră – rețe­lele soci­ale sunt la modă, toată lumea petrece tim­pul pe Face­book, așa că dacă nu ești acolo, nu exiști. E rău pen­tru că Face­book a inven­tat buto­nul acela stu­pid numit Like, iar unii din­tre cei ce citesc arti­co­lele se mul­țu­mesc să‐l apese în semn de apre­ci­ere. E ok, nu spun că nu mi‐aș dori asta deloc, doar că în spa­tele aces­tui Like nu știu ce le‐a plă­cut: subiec­tul, abor­da­rea, sti­lul? E o formă sim­plistă de a reac­ționa, care ține loc de comen­ta­riu, dar care nu ini­țiază nici un dia­log.

Toate ide­ile de mai sus nu au ros­tul de a crea stra­te­gii de mar­ke­ting pen­tru a atrage mai mulți vizi­ta­tori. Nu vreau să fac nimic comer­cial pe acest blog. Îmi doresc însă vizi­ta­tori și inte­rac­țiune cu cei care mă citesc, o vali­dare sau inva­li­dare din par­tea lor, un semn că tex­tele mele i‐au miș­cat puțin, că cel puțin i‐au deter­mi­nat să ridice o sprân­ceană și să‐și pună între­bări. La care apoi au cău­tat răs­pun­suri. Pe care le împăr­tă­șesc cu mine și cu cei­lalți care citesc acest jur­nal de bord.


Mulțumesc! Spune și altora despre articol.
 
Spune-mi, te rog, cum ți s-a părut articolul?
  • Interesant
  • Original
  • Amuzant
  • Plictisitor
  • Trist
  • Enervant

Dacă ai ceva de spus...

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

  1. Alice

    Mulţu­mesc. O să revin cu un comen­ta­riu.

  2. Cristina Ciobanu

    Uite, nu mai apas pe buto­nul stu­pid cu "like".
    Dar iti mar­tu­ri­sesc ca imi place sa te citesc pen­tru ca simt ca nu regi­zezi si rar mai gasesti in ziua de azi oameni dis­pusi la un dia­log real fara sa fie agre­sivi sau mis­to­cari …
    Numai ca eu cred si con­stat pe propria‐mi piele ca vor­bim prea mult si facem prea putin. De aceea nu ras­pund sau nu comen­tez pre­fe­rand sa stau in ate­lier si sa FIU.
    Mai lene­vesc, recu­nosc cin­stit, mi‐ar fi dor sa scriu, dar de cate ori incep ceva rea­li­zez ca alt­ci­neva deja a scris ceea ce eu gan­deam sau visam, asa ca ma bucur ca sun­tem impre­una in cam­pul infint al ide­i­lor si zbu­r­dam ca niste iepu­rasi albi pan­diti de lupi.hi hi hi

    • Sorin Sfirlogea

      Ca să facem mai mult, tre­buie întâi să fim sufi­cient de mulți cei care cre­dem că tre­buie făcut ceva. Nu cred că s‐a ajuns la momen­tul acela. Sau poate nu știu eu cum pot fi oame­nii urniți din loc pen­tru a acționa. Așa că, deo­cam­dată, doar vor­besc.

  3. Mihaela

    E o bucu­rie sa citesc ce scrii tu, dar am asa de putin timp… Eu incerc sa fiu si ca tine si ca Ionel – sil­vi­cul­to­rul cel ade­va­rat; in ace­lasi timp, fac mas­ter la Timi­soara si agri­cul­tura la Rapolt. Si intru in sesiune, cand gra­dina mi‐e plina de buru­iana. Tine‐o tot asa… cu scrisu`.


Meniu