Stu­diez de un timp în­coace câ­teva sta­tis­tici le­gate de blog, ca să-mi dau seama cum re­ac­țio­nează cei care mă vi­zi­tează. Nu am in­ten­ția de a alege su­biecte care să placă pu­bli­cu­lui — în re­pe­tate rân­duri am spus că îmi dis­place ideea de a scrie ceea ce al­ții vor să ci­tească – dar mă in­te­re­sează să știu de ce pri­mesc sau nu co­men­ta­rii pe di­verse teme. De cu­rând Alice m‑a in­vi­tat să co­men­tez des­chis aceste ana­lize. Ceea ce, iată, fac acum și aici.

Mai în­tâi des­pre pa­gi­nile vi­zi­tate. N‑aș pu­tea spune că există o ca­rac­te­ris­tică anume a tex­te­lor ci­tite. Lu­mea ci­tește în mod apro­xi­ma­tiv egal ceea ce scriu. Su­biec­tele mai vechi, im­por­tate din blo­gul vechi, sunt de­si­gur mai pu­țin lec­tu­rate, deși sunt acolo câ­teva texte la care țin foarte mult, nu atât pen­tru re­u­șita scri­i­tu­rii, cât pen­tru su­biec­tele abor­date. To­tuși există două ar­ti­cole care ies din rând: Un sil­vi­cul­tor ade­vă­rat și Ja­vre șî că­țe­luși. Pri­mul are un re­cord de 106 vi­zite, care se ex­plică prin fap­tul că am evo­cat în acele rân­duri un co­leg de li­ceu care din pă­cate a mu­rit – cum în cu­rând se vor îm­plini 30 de ani de la ter­mi­na­rea li­ce­u­lui, blo­gul meu e în aten­ția foș­ti­lor co­legi și așa se ex­plică po­pu­la­ri­ta­tea mare a aces­tui ar­ti­col. Al doi­lea este ceva mai de­parte (84 de afi­șări), dar este de fapt un text des­pre pro­blema câi­ni­lor co­mu­ni­tari, care stâr­nește multe pa­siuni. Ast­fel de pa­siuni au pro­dus pro­ba­bil nu­mă­rul mare de vizite.

Cât des­pre co­men­ta­rii, nu­mai de bine Smile. Vi­zi­ta­to­rii mei sunt în ge­nere foarte si­len­ți­oși. Nu au pă­reri sau, dacă le au, nu și le prea ex­primă. Dintr-un to­tal de vreo 5500 de afi­șări, de-abia am vreo 340 de co­men­ta­rii. Asta în­seamnă că doar vreo 7% din vi­zite sunt con­sem­nate printr-un co­men­ta­riu. Să nu ui­tăm că aproape la toate co­men­ta­ri­ile am dat un răs­puns. Asta ne duce la și mai pu­ține co­men­ta­rii ale vi­zi­ta­to­ri­lor – pro­ba­bil un­deva în jur de 3–4%. Foarte pu­țin. De ce? E o în­tre­bare pe care mi-am pus‑o adesea.

Se spune că sta­tis­ti­cile sunt fă­cute pen­tru a‑ți spune to­tul, as­cun­zând to­tuși esen­ți­a­lul. M‑am gân­dit că poate scriu prea con­clu­ziv, în­chis, poate nu las loc de co­men­ta­rii sau, mai bine spus, tex­tul meu nu in­vită la co­men­ta­rii. În con­tra­par­tidă m‑am gân­dit să for­mu­lez în­tre­bări des­chise la fi­nele ar­ti­co­le­lor, dar am re­nun­țat deo­cam­dată la idee. Am un simț al ri­di­co­lu­lui exa­ge­rat de as­cuțit și mi se pare că un ar­ti­col care se în­cheie cu o în­tre­bare, dar care nu e ur­mat de nici un răs­puns, e ex­trem de jalnic.

O altă po­si­bilă ca­uză este că nu scriu des­pre su­biecte fri­vole. Ar­ti­co­lele mele sunt poate prea se­ri­oase, prea re­a­liste, prea în­che­iate la toți nas­tu­rii. Oa­me­nii au obo­sit de vești eco­no­mice proaste și de ana­lize po­li­tice. Ci­tesc, poate nici mă­car in­te­gral, dar în nici un caz nu co­men­tează ast­fel de texte. E o formă de le­ha­mite ge­ne­rală: știm că lu­cru­rile stau rău, dar nu vrem să vor­bim des­pre asta și nici să co­men­tăm în vreun fel, pre­fe­răm să cre­dem că lu­cru­rile se vor re­zolva de la sine. Am în­cer­cat să re­ac­țio­nez des­chi­zând și alt­fel de su­biecte: epi­soa­dele săp­tămâ­nale Mia be­lla mu­sica, po­ves­tiri și ima­gini din mi­cile mele ex­cur­sii și că­lă­to­rii. Deo­cam­dată nu simt o re­ac­ție pozitivă.

Două texte au ie­șit din rând în pri­vința co­men­ta­ri­i­lor. Pe pri­mul loc, cu 21 de co­men­ta­rii, este ar­ti­co­lul Ja­vre și că­țe­luși. Mai multe per­soane s‑au sim­țit da­toare să-și punc­teze opi­ni­ile, deși tex­tul meu nu era în fa­voa­rea nici unei părți, mai de­grabă am do­rit să sub­li­niez cât de de­parte sun­tem de a găsi o so­lu­ție ac­cep­ta­bilă prin această po­la­ri­zare in­transi­gentă. Al doi­lea text care a pri­mit mai multe co­men­ta­rii este cel des­pre Ro­șia Montană, unde m‑am de­cla­rat îm­po­triva pro­iec­tu­lui mi­nier și am ex­pus și mo­ti­vele pen­tru care cred că e mai bine să nu ex­ploa­tăm acel aur. Im­pre­sia mea este că, în am­bele ca­zuri, este vorba de su­biecte pe care anu­mite per­soane le ur­mă­resc cu me­ti­cu­lo­zi­tate și nu ra­tează oca­zia să își ex­pună opi­ni­ile. Nu in­si­nuez că ar fi plătiți să o facă, deși cir­culă și ast­fel de va­ri­ante, ci cred că sunt ex­trem de în­dâr­jiți în a‑și ex­pune par­ti­za­na­tul în fa­voa­rea unei anu­mite opțiuni.

Îmi pro­mo­vez blo­gul printr‑o pa­gină de Fa­ce­book. Asta e și bine, e și rău. E bine pen­tru că mulți vi­zi­ta­tori vin pe această fi­li­eră – re­țe­lele so­ci­ale sunt la modă, toată lu­mea pe­trece tim­pul pe Fa­ce­book, așa că dacă nu ești acolo, nu exiști. E rău pen­tru că Fa­ce­book a in­ven­tat bu­to­nul acela stu­pid nu­mit Like, iar unii din­tre cei ce ci­tesc ar­ti­co­lele se mul­țu­mesc să‑l apese în semn de apre­ci­ere. E ok, nu spun că nu mi-aș dori asta de­loc, doar că în spa­tele aces­tui Like nu știu ce le‑a plă­cut: su­biec­tul, abor­da­rea, sti­lul? E o formă sim­plistă de a re­ac­ționa, care ține loc de co­men­ta­riu, dar care nu ini­țiază nici un dialog.

Toate ide­ile de mai sus nu au ros­tul de a crea stra­te­gii de mar­ke­ting pen­tru a atrage mai mulți vi­zi­ta­tori. Nu vreau să fac ni­mic co­mer­cial pe acest blog. Îmi do­resc însă vi­zi­ta­tori și in­te­rac­țiune cu cei care mă ci­tesc, o va­li­dare sau in­va­li­dare din par­tea lor, un semn că tex­tele mele i‑au miș­cat pu­țin, că cel pu­țin i‑au de­ter­mi­nat să ri­dice o sprân­ceană și să-și pună în­tre­bări. La care apoi au că­u­tat răs­pun­suri. Pe care le îm­păr­tă­șesc cu mine și cu cei­lalți care ci­tesc acest jur­nal de bord.


Comentează pe Facebook...


Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

  1. Alice

    Mulţu­mesc. O să re­vin cu un comentariu.

  2. Cristina Ciobanu

    Uite, nu mai apas pe bu­to­nul stu­pid cu “like”.
    Dar iti mar­tu­ri­sesc ca imi place sa te ci­tesc pen­tru ca simt ca nu re­gi­zezi si rar mai ga­sesti in ziua de azi oa­meni dis­pusi la un di­a­log real fara sa fie agre­sivi sau mistocari …
    Nu­mai ca eu cred si con­stat pe pro­pria-mi piele ca vor­bim prea mult si fa­cem prea pu­tin. De aceea nu ras­pund sau nu co­men­tez pre­fe­rand sa stau in ate­lier si sa FIU.
    Mai le­ne­vesc, re­cu­nosc cin­stit, mi-ar fi dor sa scriu, dar de cate ori in­cep ceva re­a­li­zez ca alt­ci­neva deja a scris ceea ce eu gan­deam sau vi­sam, asa ca ma bu­cur ca sun­tem im­pre­una in cam­pul in­fint al ide­i­lor si zbu­r­dam ca niste ie­pu­rasi albi pan­diti de lupi.hi hi hi

    • Sorin Sfirlogea

      Ca să fa­cem mai mult, tre­buie în­tâi să fim su­fi­cient de mulți cei care cre­dem că tre­buie fă­cut ceva. Nu cred că s‑a ajuns la mo­men­tul acela. Sau poate nu știu eu cum pot fi oa­me­nii ur­niți din loc pen­tru a ac­ționa. Așa că, deo­cam­dată, doar vorbesc.

  3. Mihaela

    E o bu­cu­rie sa ci­tesc ce scrii tu, dar am asa de pu­tin timp… Eu in­cerc sa fiu si ca tine si ca Io­nel — sil­vi­cul­to­rul cel ade­va­rat; in ace­lasi timp, fac mas­ter la Ti­mi­soara si agri­cul­tura la Ra­polt. Si in­tru in se­siune, cand gra­dina mi‑e plina de bu­ru­iana. Tine‑o tot asa… cu scrisu‘.


Abonează-te...

Trimite-mi articolele noi la: 

Am înțeles termenii și condițiile în care sunt utilizate datele mele.