Prin 1996, când ne apropiam de alegerile generale, la Rîmnicu Sărat se simțea un iz de schimbare. Oraș tradițional conservator, unde comunismul ajunsese la un status-quo acceptabil, Rîmnicul era favorabil lui Iliescu, în care regăsea un fel de stângism nu chiar comunist, dar nici prea liberal, destul cât să îi dădea încredere că valorile în care credea comunitatea orașului și a împrejurimilor lor vor fi perpetuate. Dar generațiile mai tinere aveau idei progresiste, voiau capitalism și ritm economic, așa că schimbarea plutea cumva în aer. Cei mai vârsțnici simțeau cum pierd teren, așa că au preluat o teorie sugerată discret prin mass-media: dom’ne — ziceau ei — trebuie să‑i votăm tot pe ăștia ai lui Iliescu, că s‑au săturat, ăilalți, dacă vin la putere, se pun pe furat că‑s flămânzi… mai bine stăm cu ăștia, că ăștia s‑au săturat deja!
Mi-am amintit de teoria asta citind despre Nicușor Dan, candidatul independent la primăria Capitalei. Mă uitam la el și mă gândeam că are o figură de om cinstit, de băiat cuminte, care și‑a văzut de școală și de familie. Cum o să reziste el în primărie? Mi-am făcut socoteala rapid că n‑are rost să fie votat, pentru că îl va mânca de viu toată funcționărimea de acolo, formată din indivizi versați în trasul sforilor și aranjatul ploilor. Nu mai zic de consiliul general, format cu siguranță de oamenii partidelor politice. Dar mi-am dat seama că am căzut în capcana modului de gândire al feseniștilor din ’96: de ce să punem un om nou, mai bine îi păstrăm pe cei vechi, măcar pe ei îi știm, ne-am obișnuit cu ei…
Toți avem dificultăți în a accepta schimbarea — e în firea umană. Dar atunci când ceva nu merge bine, se presupune că ar trebui să îți depășești repulsia față de schimbare și să îndrepți lucrurile. De câteva sute de ani românii au amânat necontenit schimbarea (citește revoluția), dobândind în timp o filozofie de non-combat, de colaboraționism vinovat cu stăpânii, fie că au fost de-ai pământului, fie că au fost venetici. Capul plecat, sabia nu‑l taie. Și puține capete au căzut tăiate în istoria noastră, pentru că au avut îndrăneala să nu se plece. Noi, ceilalți, ne-am mulțumit să privim în pământ și să ne amintim de eroii altor vremuri, pe care i‑am ridicat în slăvi pentru a ne mângâia orgoliile rănite. Să nu ne mințim: în ’89 dacă nu era regia deja organizată, eram și acum comuniști. Pentru că mămăliga românească nu explodează. Pentru că avem o adevărată vocație pentru status-quo. Pentru că — așa cum spunea Liiceanu — vocația noastră națională este încremenirea în proiect.
Măcar din nevoia de a nu mai fi cei cu capul plecat, să admitem că improbabilitatea unei schimbări în bine nu trebuie să îi anuleze șansele de a se produce. În numele meu, ca o reparație pentru lipsa mea de încredere și speranță, pun aici clipul electoral al lui Nicușor Dan și vă îndemn să‑l priviți prin ochii schimbării necesare, nu ai celei posibile.
Și dacă are vreo importanță, alții sunt hotărâți să‑l voteze.
18:05
A vota Nicusor Dan aproape ca echivaleaza cu optiunea de a respinge toti candidatii in bloc, adica ceea ce propuneai anterior! Un semnal.
22:05
Nice try! Îmi place abordarea ta de campanie 🙂