În vremea când studențeam prin Brașov, exista în Facultatea de Silvicultură un personaj enigmatic, înzestrat cu știința ocultă a aranjării unui examen. A (aproape) oricărui examen, indiferent de materia la care nefericitul student se afla în trebuință de o notă de trecere fără efortul învățăturii. În mod misterios domnul cu pricina — care nu era student, după cum probabil ați ghicit, ci șef de lucrări (dacă memoria mă mai servește bine) — avea capabilitățile necesare de a contacta profesorul examinator, de a intermedia înțelegerea oneroasă și de a‑i plasa șpaga corespunzătoare. Totul într‑o absolută discreție, fără nici un fel de riscuri colaterale. Succesul însă nu era complet garantat. Combinatorul cu pricina — pe numele său Ciulcu — îți explica de la bun început că nu poți să te duci la examen și să nu scoți nici o vorbă, pentru că îl pui pe profesor într‑o situație imposibilă: cum să-ți dea chiar și un amărât de cinci, dacă tu nu scoți nici un cuvânt? Așa că e bine să citești câte ceva, ca să fii măcar în stare să legi două cuvinte în examen.
Uneori șpaga funcționa și examenul era luat cu nota cinci sau chiar șase. Petentul era mulțumit, investiția sa într-un cartuș de Kent și un pachet de cafea își întorcea astfel valoarea, aducându‑i o vară cu mai puține griji. Alteori se întâmpla să pice examenul, iar studentul — contrariat și confuz — se prezenta la domnul Ciulcu pentru lămuriri. Acesta îl primea cu o față plină de regrete, îi returna cartușul de țigări și cafeaua și îi spunea cu un ton compătimitor: “nu știu, dragă, de ce, dar n‑a vrut să primească…”.
Întâmplarea a făcut ca unul din colegii mei să se tragă din aceeași localitate din Oltenia de unde erau și părinții domnului Ciulcu. Așa se face că am aflat din surse cât se poate de credibile, că toată lumea din sat era convinsă că Ciulcu e decanul facultății, pentru că așa le povestise el când venise pe-acolo. Asta a ridicat un prim semn de întrebare în legătură cu acest personaj, care a început să-și piardă aura de mister și să dobândească în schimb un iz suspect de mitoman. Ulterior am primit confirmarea de la un coleg mai mare cu vreo doi ani ca noi: “Fiți, băi, serioși, nu vă duceți la panglicaru’ ăla de Ciulcu. Dacă luați examenul singuri, își păstrează șpaga, dacă nu, v‑o dă înapoi. El nici nu dă ochii cu profu’ în cauză. Afacere super, fără complicații, fără riscuri.” Ne-am gândit nițel și ne-am dat seama că omul are dreptate. Cei ce se duceau la examen convinși că lucrurile sunt aranjate, aveau o liniște sufletească și mult mai puține emoții, încredințați că profu’ le este favorabil. Găseau astfel calmul de a scormoni puținul pe care îl învățaseră și, cu puțin noroc, nimereau pe subiecte la care articulau câteva vorbe. Ei erau însă încredințați că doar șpaga l‑a determinat pe profesor să le dea cinci. Și, uite așa, “decanul” Ciulcu dobândea câte un cartuș de Kent și un pachet de cafea fără să miște un deget.
* * *
Zilele trecute a avut loc prima pronunțare in cazul de trafic de influență al “lotului” Voicu. Domnul Voicu a primit cinci ani cu executare — destul de puțin dacă mă întrebați pe mine. Ceea ce e cu adevărat strigător la cer este că judecătorul implicat, fără contribuția și disponibilitatea căruia n‑ar fi putut fi nici un trafic de influență, a primit doar trei ani și aceia cu suspendare. Domnul judecător ar fi putut să organizeze un flagrant și să‑l aresteze pe domnul Voicu chiar de la prima încercare, dar n‑a făcut‑o. Din punctul meu de vedere asta îl face și mai vinovat decât Voicu, meritând dublul pedepsei maxime. Adică vreo paisprezece ani. Cu executare!
Dar să revenim la domnul Voicu. Citeam undeva că apărarea sa s‑a concentrat pe o idee care ar fi fost hilară, dacă n‑ar fi fost vorba de corupție la nivel înalt. Cică domnul Voicu se cam lăuda că poate să aranjeze procesele ca să-și facă relații, dar în realitate el era cam papagal și n‑avea nici o putere. Deci ar fi cel mult vinovat moral pentru că a lăsat pe alții să înțeleagă că ar avea puteri mai mari decât cele reale, dar nu poate fi condamnat pentru corupție că era, amărâtul, complet corupt în fund și vai de mama lui!
* * *
În oglinda timpului, decanul Ciulcu ne rânjește din mii de Cătălin Voicu.
22:04
Da, așa e cu Ciulcu, am fost și eu prin zonă, pe timpul studențirii mele în ale silviculturii se povestea că aranja chiar admiterea la facultate, ceea ce nu era puțin (în 1986 concurența a fost de 10 pe loc). Bineînțeles că la așa miză prețul era o dacie și se proceda la fel: îi alegea din mulțime pe ăi mai răsăriți mai tocileri, mai cu aspect de șobolani de bibliotecă ochelariști, le lua cheile de la dacie și dacă intrau pe bune îi rămânea Dacia, dacă nu le dădea cheia de contact înapoi!