În vre­mea când stu­den­țeam prin Bra­șov, exista în Fa­cul­ta­tea de Sil­vi­cul­tură un per­so­naj enig­ma­tic, în­zes­trat cu ști­ința ocultă a aran­jă­rii unui exa­men. A (aproape) ori­că­rui exa­men, in­di­fe­rent de ma­te­ria la care ne­fe­ri­ci­tul stu­dent se afla în tre­bu­ință de o notă de tre­cere fără efor­tul în­vă­ță­tu­rii. În mod mis­te­rios dom­nul cu pri­cina — care nu era stu­dent, după cum pro­ba­bil ați ghi­cit, ci șef de lu­crări (dacă me­mo­ria mă mai ser­vește bine) — avea ca­pa­bi­li­tă­țile ne­ce­sare de a con­tacta pro­fe­so­rul exa­mi­na­tor, de a in­ter­me­dia în­țe­le­ge­rea one­roasă și de a‑i plasa șpaga co­res­pun­ză­toare. To­tul într‑o ab­so­lută dis­cre­ție, fără nici un fel de ris­curi co­la­te­rale. Suc­ce­sul însă nu era com­plet ga­ran­tat. Com­bi­na­to­rul cu pri­cina — pe nu­mele său Ci­ulcu — îți ex­plica de la bun în­ce­put că nu poți să te duci la exa­men și să nu scoți nici o vorbă, pen­tru că îl pui pe pro­fe­sor într‑o si­tu­a­ție im­po­si­bilă: cum să-ți dea chiar și un amă­rât de cinci, dacă tu nu scoți nici un cu­vânt? Așa că e bine să ci­tești câte ceva, ca să fii mă­car în stare să legi două cu­vinte în examen.

Une­ori șpaga func­ționa și exa­me­nul era luat cu nota cinci sau chiar șase. Pe­ten­tul era mul­țu­mit, in­ves­ti­ția sa într-un car­tuș de Kent și un pa­chet de ca­fea își în­torcea ast­fel va­loa­rea, aducându‑i o vară cu mai pu­ține griji. Al­te­ori se în­tâm­pla să pice exa­me­nul, iar stu­den­tul — con­tra­riat și con­fuz — se pre­zenta la dom­nul Ci­ulcu pen­tru lă­mu­riri. Acesta îl pri­mea cu o față plină de re­grete, îi re­turna car­tușul de ți­gări și ca­feaua și îi spu­nea cu un ton com­pă­ti­mi­tor: “nu știu, dragă, de ce, dar n‑a vrut să primească…”.

În­tâm­pla­rea a fă­cut ca unul din co­le­gii mei să se tragă din ace­eași lo­ca­li­tate din Ol­te­nia de unde erau și pă­rin­ții dom­nu­lui Ci­ulcu. Așa se face că am aflat din surse cât se poate de cre­di­bile, că toată lu­mea din sat era con­vinsă că Ci­ulcu e de­ca­nul fa­cul­tă­ții, pen­tru că așa le po­ves­tise el când ve­nise pe-acolo. Asta a ri­di­cat un prim semn de în­tre­bare în le­gă­tură cu acest per­so­naj, care a în­ce­put să-și pi­ardă aura de mis­ter și să do­bân­dească în schimb un iz sus­pect de mi­to­man. Ul­te­rior am pri­mit con­fir­ma­rea de la un co­leg mai mare cu vreo doi ani ca noi: “Fiți, băi, se­ri­oși, nu vă du­ceți la pan­gli­caru’ ăla de Ci­ulcu. Dacă lu­ați exa­me­nul sin­guri, își păs­trează șpaga, dacă nu, v‑o dă îna­poi. El nici nu dă ochii cu profu’ în ca­uză. Afa­cere su­per, fără com­pli­ca­ții, fără ris­curi.” Ne-am gân­dit nițel și ne-am dat seama că omul are drep­tate. Cei ce se du­ceau la exa­men con­vinși că lu­cru­rile sunt aran­jate, aveau o li­niște su­fle­tească și mult mai pu­ține emo­ții, în­cre­din­țați că profu’ le este fa­vo­ra­bil. Gă­seau ast­fel cal­mul de a scor­moni pu­ți­nul pe care îl în­vă­ța­seră și, cu pu­țin no­roc, ni­me­reau pe su­biecte la care ar­ti­cu­lau câ­teva vorbe. Ei erau însă în­cre­din­țați că doar șpaga l‑a de­ter­mi­nat pe pro­fe­sor să le dea cinci. Și, uite așa, “de­ca­nul” Ci­ulcu do­bân­dea câte un car­tuș de Kent și un pa­chet de ca­fea fără să miște un deget.

* * *

Zi­lele tre­cute a avut loc prima pro­nun­țare  in ca­zul de tra­fic de in­flu­ență al “lo­tu­lui” Vo­icu. Dom­nul Vo­icu a pri­mit cinci ani cu exe­cu­tare — des­tul de pu­țin dacă mă în­tre­bați pe mine. Ceea ce e cu ade­vă­rat stri­gă­tor la cer este că ju­de­că­to­rul im­pli­cat, fără con­tri­bu­ția și dis­po­ni­bi­li­ta­tea că­ruia n‑ar fi pu­tut fi nici un tra­fic de in­flu­ență, a pri­mit doar trei ani și aceia cu sus­pen­dare. Dom­nul ju­de­că­tor ar fi pu­tut să or­ga­ni­zeze un fla­grant și să‑l ares­teze pe dom­nul Vo­icu chiar de la prima în­cer­care, dar n‑a făcut‑o. Din punc­tul meu de ve­dere asta îl face și mai vi­no­vat de­cât Vo­icu, me­ri­tând dublul pe­dep­sei ma­xime. Adică vreo pai­spre­zece ani. Cu executare!

Dar să re­ve­nim la dom­nul Vo­icu. Ci­team un­deva că apă­ra­rea sa s‑a con­cen­trat pe o idee care ar fi fost hi­lară, dacă n‑ar fi fost vorba de co­rup­ție la nivel înalt. Cică dom­nul Vo­icu se cam lă­uda că poate să aran­jeze pro­ce­sele ca să-și facă re­la­ții, dar în re­a­li­tate el era cam pa­pa­gal și n‑avea nici o pu­tere. Deci ar fi cel mult vi­no­vat mo­ral pen­tru că a lă­sat pe al­ții să în­țe­leagă că ar avea pu­teri mai mari de­cât cele re­ale, dar nu poate fi con­dam­nat pen­tru co­rup­ție că era, amă­râ­tul, com­plet co­rupt în fund și vai de mama lui!

* * *

În oglinda tim­pu­lui, de­ca­nul Ci­ulcu ne rân­jește din mii de Că­tă­lin Voicu.

 


Comentează pe Facebook...


Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

  1. Laurentiu Ghimpu

    Da, așa e cu Ci­ulcu, am fost și eu prin zonă, pe tim­pul stu­den­ți­rii mele în ale sil­vi­cul­tu­rii se po­ves­tea că aranja chiar ad­mi­te­rea la fa­cul­tate, ceea ce nu era pu­țin (în 1986 con­cu­rența a fost de 10 pe loc). Bi­ne­în­țe­les că la așa miză pre­țul era o da­cie și se pro­ceda la fel: îi ale­gea din mul­țime pe ăi mai ră­să­riți mai to­ci­leri, mai cu as­pect de șo­bo­lani de bi­bli­o­tecă oche­la­riști, le lua che­ile de la da­cie și dacă in­trau pe bune îi rămâ­nea Da­cia, dacă nu le dă­dea cheia de con­tact înapoi!


Abonează-te...

Trimite-mi articolele noi la: 

Am înțeles termenii și condițiile în care sunt utilizate datele mele.