Vreau să vă spun des­pre un eve­ni­ment care s‑a în­tâm­plat la Cluj, în mai, dar des­pre care abia acum am au­zit. Și nu vreau doar să dau un share pe Fa­ce­book sau pe Go­o­gle+, pen­tru că vreau să vă spun cât de mult mă bu­cură și mă emo­țio­nează ast­fel de în­tâm­plări și cât de mult cred că ele ar ajuta la cul­tura și edu­ca­ția ro­mâ­ni­lor dacă s‑ar în­tâm­pla mai des și peste tot. Asta e Ro­mâ­nia mea, cea pe care mi‑o do­resc și care vreau să cred că (încă) e posibilă.

Ui­tați-vă la fe­țele ce­lor care cântă — nu există om care să cânte și să nu fie fru­mos. Chi­pu­rile lor se lu­mi­nează, se în­no­bi­lează. Ui­tați-vă la mi­mica spec­ta­to­ri­lor — sur­priză to­tală, con­ster­nare, apoi trep­tat se­duc­ția mu­zi­cii de ca­li­tate, sen­ti­men­tul că asistă la fru­mu­sețe. Asta face cât trei lec­ții des­pre mu­zică la școală.

Când mă gân­desc la edu­ca­ție, mă gân­desc la fe­lul în care ea poate să fie parte din viața noas­tră de zi cu zi. Adică așa.


Comentează pe Facebook...


Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.


Abonează-te...

Trimite-mi articolele noi la: 

Am înțeles termenii și condițiile în care sunt utilizate datele mele.