Vreau să vă spun despre un eveniment care s‑a întâmplat la Cluj, în mai, dar despre care abia acum am auzit. Și nu vreau doar să dau un share pe Facebook sau pe Google+, pentru că vreau să vă spun cât de mult mă bucură și mă emoționează astfel de întâmplări și cât de mult cred că ele ar ajuta la cultura și educația românilor dacă s‑ar întâmpla mai des și peste tot. Asta e România mea, cea pe care mi‑o doresc și care vreau să cred că (încă) e posibilă.
Uitați-vă la fețele celor care cântă — nu există om care să cânte și să nu fie frumos. Chipurile lor se luminează, se înnobilează. Uitați-vă la mimica spectatorilor — surpriză totală, consternare, apoi treptat seducția muzicii de calitate, sentimentul că asistă la frumusețe. Asta face cât trei lecții despre muzică la școală.
Când mă gândesc la educație, mă gândesc la felul în care ea poate să fie parte din viața noastră de zi cu zi. Adică așa.
Lasă un comentariu