Cu mulți ani în urmă, peste trei­zeci, mă aflam într-un mic apar­ta­ment pe strada Sil­fi­de­lor, nu­mă­rul 2, la par­ter. Acolo lo­cu­iau na­șii mei de bo­tez, Ioana și Ho­ria Stanca. Na­șul era fra­tele lui Radu Stanca, iar nașa era sora bu­ni­cii mele pa­terne. Îi vi­zi­tam ade­sea, fas­ci­nat fi­ind de bi­bli­o­teca lor, nu foarte mare, dar tic­sită de vo­lume le­gate în piele, în­tre co­per­țile că­rora se as­cun­deau co­mori ale li­te­ra­tu­rii uni­ver­sale. Apoi o iu­beam foarte tare pe nașa, o fe­meie cu o ca­rismă de­o­se­bită și o fru­mu­sețe su­fle­tească ne­maiîn­tâl­nită. Și iu­beam dis­cu­ți­ile cu na­șul meu, un om ex­trem de in­te­li­gent și de cult, care avea răb­da­rea de a mă lua în se­rios și de a pe­trece cea­suri lungi spu­nându-mi lu­cruri in­te­re­sante des­pre artă și literatură.

În ziua aceea vor­beam cu na­șul care mă isco­dea des­pre școală, când ci­neva a su­nat la ușa apar­ta­men­tu­lui. A in­trat apoi un băr­bat străin, cu oche­lari cu rame ne­gre, care s‑a sa­lu­tat cor­dial cu na­șii mei, a dat mâna cu mine în timp ce mă pre­zen­tam cu­vi­in­cios, stră­du­indu-mă să nu mă fac de râs. S‑a așe­zat într-un fo­to­liu și a dis­cu­tat vreo ju­mă­tate de ceas cu na­șul des­pre scris, des­pre o carte și des­pre un ar­ti­col într‑o re­vistă, apoi s‑a ri­di­cat spu­nând: atunci, Bu­bule dragă (așa îi spu­neau pri­e­te­nii na­șu­lui meu), eu am ple­cat și ne ve­dem într‑o săptămână.

Am aflat după ple­ca­rea sa că toc­mai îl cu­nos­cu­sem pe Ște­fan Au­gus­tin Do­i­naș. Asta m‑a emo­țio­nat foarte tare, pen­tru că ci­ti­sem po­e­zi­ile lui și eram ex­trem de im­pre­sio­nat (și încă sunt) de ele.

Mi-am amin­tit de această în­tâm­plare gân­dindu-mă la o po­e­zie a sa ce mi se pare azi cea mai po­tri­vită rugă pen­tru po­po­rul ro­mân, zbu­ci­u­mat în lupta sa in­ternă de a alege în­tre două rele, unul mai mare de­cât celălalt.

* * *

Când po­po­rul acesta tembel
va plăti pen­tru tot, pen­tru toate,
ce vei face, Stă­pâne, cu el
în te­ri­bila Ta bunătate?

Cu ve­nin con­cen­trat de crotal
își ames­tecă ze­rul, sămânța.
Oare e vre-un in­fern mai total
de­cât cel ce și‑l face cu mâna?

Mila Ta? El Ți‑o zvârle‑n obraz
și-Ți rân­jește la tu­ne­tul vocii.
Ros­tul lui pe pământ pare azi
să-și ucidă cu bâta proorocii.

Dar îngăduie‑l, Doamne, și vezi
câți smin­tiți se por­nesc să Te-nfrunte,
câte cra­nii su­râd prin livezi,
câte moașe ne-aș­teaptă pe munte.

Mai îngăduie‑l, Doamne! Sub uși
mai stre­coară-ne‑o biată speranță.
Sfin­ții noș­tri cu bărbi de cenuși,
pen­tru ce nu‑i așezi în balanță?

Prin­tre nea­muri cu su­flet hain
noi cu ce ne-am hrăni mai departe,
dacă nu ne-ai fi dat un tain
de cu­cută, de cân­tec și moarte…

Ște­fan Au­gus­tin Do­i­naș — Psal­mul LXVI


Comentează pe Facebook...


Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.


Abonează-te...

Trimite-mi articolele noi la: 

Am înțeles termenii și condițiile în care sunt utilizate datele mele.