Cu mulți ani în urmă, peste treizeci, mă aflam într-un mic apartament pe strada Silfidelor, numărul 2, la parter. Acolo locuiau nașii mei de botez, Ioana și Horia Stanca. Nașul era fratele lui Radu Stanca, iar nașa era sora bunicii mele paterne. Îi vizitam adesea, fascinat fiind de biblioteca lor, nu foarte mare, dar ticsită de volume legate în piele, între coperțile cărora se ascundeau comori ale literaturii universale. Apoi o iubeam foarte tare pe nașa, o femeie cu o carismă deosebită și o frumusețe sufletească nemaiîntâlnită. Și iubeam discuțiile cu nașul meu, un om extrem de inteligent și de cult, care avea răbdarea de a mă lua în serios și de a petrece ceasuri lungi spunându-mi lucruri interesante despre artă și literatură.
În ziua aceea vorbeam cu nașul care mă iscodea despre școală, când cineva a sunat la ușa apartamentului. A intrat apoi un bărbat străin, cu ochelari cu rame negre, care s‑a salutat cordial cu nașii mei, a dat mâna cu mine în timp ce mă prezentam cuviincios, străduindu-mă să nu mă fac de râs. S‑a așezat într-un fotoliu și a discutat vreo jumătate de ceas cu nașul despre scris, despre o carte și despre un articol într‑o revistă, apoi s‑a ridicat spunând: atunci, Bubule dragă (așa îi spuneau prietenii nașului meu), eu am plecat și ne vedem într‑o săptămână.
Am aflat după plecarea sa că tocmai îl cunoscusem pe Ștefan Augustin Doinaș. Asta m‑a emoționat foarte tare, pentru că citisem poeziile lui și eram extrem de impresionat (și încă sunt) de ele.
Mi-am amintit de această întâmplare gândindu-mă la o poezie a sa ce mi se pare azi cea mai potrivită rugă pentru poporul român, zbuciumat în lupta sa internă de a alege între două rele, unul mai mare decât celălalt.
* * *
Când poporul acesta tembel
va plăti pentru tot, pentru toate,
ce vei face, Stăpâne, cu el
în teribila Ta bunătate?
Cu venin concentrat de crotal
își amestecă zerul, sămânța.
Oare e vre-un infern mai total
decât cel ce și‑l face cu mâna?
Mila Ta? El Ți‑o zvârle‑n obraz
și-Ți rânjește la tunetul vocii.
Rostul lui pe pământ pare azi
să-și ucidă cu bâta proorocii.
Dar îngăduie‑l, Doamne, și vezi
câți smintiți se pornesc să Te-nfrunte,
câte cranii surâd prin livezi,
câte moașe ne-așteaptă pe munte.
Mai îngăduie‑l, Doamne! Sub uși
mai strecoară-ne‑o biată speranță.
Sfinții noștri cu bărbi de cenuși,
pentru ce nu‑i așezi în balanță?
Printre neamuri cu suflet hain
noi cu ce ne-am hrăni mai departe,
dacă nu ne-ai fi dat un tain
de cucută, de cântec și moarte…
Ștefan Augustin Doinaș — Psalmul LXVI
Lasă un comentariu