Împarte cu prietenii










Submit

Iluziile de mâine

Am stat câtva timp în mica noas­tră gră­dină, în seara asta. E iulie și în iulie cântă cu patos gre­ie­rii și m-am gân­dit că gre­ie­rii habar n-au care e ros­tul cân­ta­tu­lui lor, pur și sim­plu cântă fără să se intrebe dacă exis­tența lor are vreun sens. Îmi veți spune că gre­ie­rii nici nu se pot întreba, ei nu au capa­ci­ta­tea de a arti­cula îndo­iala. Dar am să ripos­tez: este oare îndo­iala exclusă prin impo­si­bi­li­ta­tea for­mu­lă­rii ei? O lua­sem cu mine pe Kitty, pisica noas­tră, ca să se bucure și ea de o plim­bare târ­zie prin întu­ne­ri­cul gră­di­nii, cât timp eu îmi beam paha­rul de vin. A sărit de pe genun­chii mei și a înce­put să adul­mece ghi­ve­cele și plan­tele și gâzele noc­turne care zbu­rau, invi­zi­bile pen­tru mine, pe sub nasul ei. Și m-am gân­dit că nici Kitty nu își bazează exis­tența pe cău­ta­rea unui sens. Tră­iește, pur și sim­plu.

Nouă, oame­ni­lor, nu ne-a fost dat con­for­tul psi­hic al unei exis­tențe per se. În ultima sa instanță, redusă la minima ei sim­pli­tate, viața noas­tră tre­buie să se clă­dească pe o șubredă încro­pire de vise și inchi­pu­iri — cea pe care Lii­ceanu le numește "sis­te­mul de ilu­zii". Poate părea trist și depri­mant, acesta este însă, foarte pro­ba­bil, ade­vă­rul gol-goluț al exis­ten­ței noas­tre. În zadar cău­tăm sen­suri mai pro­funde, ba chiar unora ni se pare că le și între­ză­rim — de fapt chiar și aceste miraje ale unui sofis­ti­cat înțe­les fac parte până la urmă din ace­lași șir de mis­ti­fi­cări care ne ajută să-l împin­gem pe azi către mâine.

Dar din ce se com­pune țesu­tul pro­fund al aces­tui sis­tem de ilu­zii? Ne naș­tem cu el, pre­de­ter­mi­nat în codul nos­tru gene­tic, ars în matrița noas­tră sufle­tească? Ar însemna că o dată cu apa­ri­ția noas­tră ni se livrează și cubul de zahăr pe care viața ni-l așează în față pen­tru a ne deter­mina să facem un pas și încă un pas și să îna­in­tăm. Nu, nu poate fi așa, mai degrabă cred că ilu­zi­ile ni le inven­tăm pe par­cur­sul înce­pu­tu­ri­lor, a pri­mi­lor ani de viață, când sun­tem mânați de ener­ge­tice entu­zi­asme juve­nile. Cum dăm însă formă aces­tui bagaj per­so­nal de vise? Din ce aluat frămân­tăm ilu­zi­ile noas­tre per­so­nale și cât timp se coc ele apoi, îna­inte de a deveni uti­li­za­bile, prin încre­din­ța­rea noas­tră totală că ele sunt cele pe care tre­buie să le urmăm pen­tru a dobândi feri­ci­rea unei exis­tențe împli­nite?

Mai întâi s-ar cuveni să observ că nu toate sis­te­mele de ilu­zii sunt fău­rite din vise îndrăz­nețe. E de ajuns mai puțin, chiar foarte puțin. Se poate crea un rost al vie­ții din doar câteva cără­mizi — plă­ce­rea ego­istă de a mânca, de a bea, de a face sex. Există con­cep­tul con­form căruia nimic nu rămâne în urma unui indi­vid, așa că — dați fiind unei ima­nente pier­za­nii — nu ne putem da un rost mai amplu decât pro­pria noas­tră durată. Nu dăi­nuim fizic prin nimic, deci tot ce putem face este să sto­ar­cem plă­ce­rea din viață până la ultima pică­tură. Alții se auto­con­ving că ros­tul lor pe pământ sunt copiii, pre­lun­gi­rea gene­tică a pro­priei matrițe într-o nouă gene­ra­ție, care va repeta acest exer­ci­țiu iar și iar, făcându-i ast­fel memo­ra­bili. Sacri­fi­ciul lor, înge­nun­che­rea sub vremi, renun­ța­rea la pro­pria afir­mare, sunt toate menite să-i trans­forme într-o treaptă pe care gene­ra­ția urmă­toare să poată păși, înălțându-se. Unii își urzesc ilu­zia unui rost prin putere și bani, încer­când să obțină o faimă care să le poarte numele din­colo de gra­ni­țele pro­priei exis­tențe.

Desi­gur sunt și din aceia care își iau în serios pro­pri­ile ilu­zii, ajun­gând să le trans­forme — para­do­xal — în rea­li­tăți. Ei sunt ade­sea obiec­tul iro­niei publice care îi desfide să se dove­dească în stare a-și urma visele. Iar când reu­șesc, cei din gene­ra­ți­ile con­tem­po­rane lor — aceia ce se inti­tu­lează rea­liști sus­ținând că doar visele mărunte și nea­pă­rat mer­can­tile sunt posi­bile — îi per­si­flează minimalizându-le valoa­rea. Exem­plul lor ne este tot mai rar model de urmat. Ne amin­tim de ei doar atunci când, nepu­tând enu­mera pro­pri­ile noas­tre reu­șite, împru­mu­tăm din glo­ria aces­tor nebuni fru­moși, înzorzonându-ne cu reu­și­tele lor pre­cum cu niște deco­ra­ții ale unor bătă­lii pe care nu le-am dus nici­când.

Între cei care năzu­iesc la stele și cei care își fău­resc vise mai mici decât pro­pria lor sta­tură e un spa­țiu al stră­da­niei. În el plu­tesc aceia din­tre noi care nu se pot mul­țumi cu sim­pla exis­tență hedo­nis­tică, dar care nu au nici scân­teia de geniu care să-i urce pe boltă. În inter­va­lul din­tre bana­li­tate și marele des­tin există un spa­țiu al încă­pă­țâ­nă­rii de a avea o soartă care să  con­chidă exis­tența, al dorin­ței de a crea, al per­se­ve­ren­ței în con­struc­ție. E tere­nul de luptă cu medi­o­cri­ta­tea, sufi­ciența și renun­ța­rea. Acolo ar tre­bui să ne găsim cei mai mulți din­tre noi.

Însă, indi­fe­rent cum ne con­struim pro­pria țesă­tură de ilu­zii, fibra urze­lii se naște în anii tine­re­ții noas­tre. Asta e con­vin­ge­rea mea. Atunci pri­vim în jurul nos­tru, cău­tând ceva, orice, care să ne ser­vească drept mate­rial de bază pen­tru pri­mele noas­tre vise. Per­so­na­jele căr­ți­lor pe care le citim (sau nu), exem­plul părin­ți­lor și a celor din pre­a­jma noas­tră, valo­rile pe care lumea din jur le afirmă prin com­por­ta­men­tul coti­dian, pri­e­te­ni­ile și antu­ra­jul ani­lor de copi­lă­rie și ado­les­cență, toate aces­tea și încă altele se insi­nu­ează trep­tat și sigur în noi, clă­dind con­tex­tul în care se agregă pro­priul nos­tru sis­tem de valori, în vâr­ful căruia se găsesc cele supreme, cele pen­tru care merită să trăim. Pe aceste valori maxi­mi­zate de con­ști­ința noas­tră ne înte­me­iem mai apoi ilu­zia că — dobândindu-le și manifestăndu-le — vom conta prin ele.

Pri­vind la per­so­na­jele care popu­lează copi­lă­ri­ile de azi, la spec­ta­co­lul pe care noi înșine îl ofe­rim în fața tine­ri­lor, la valo­rile pe care le afir­măm zi de zi, ne putem da ușor seama din ce cheag își vor clădi pro­pri­ile vise gene­ra­ți­ile care acum se for­mează. Iar valo­rile lor, indi­vi­du­a­li­zate prin sis­te­mul de ilu­zii al fie­că­ruia din­tre ei, ne vor fi așter­nu­tul nos­tru de bătrâ­nețe. Vom con­tem­pla roa­dele gre­șe­li­lor noas­tre de acum, cu amă­ră­ciu­nea nepu­tin­ței de a întoarce tim­pul, de a le fi dat alt exem­plu, de a fi trăit alt­fel.


Mulțumesc! Spune și altora despre articol.
 
Spune-mi, te rog, cum ți s-a părut articolul?
  • Interesant
  • Original
  • Amuzant
  • Plictisitor
  • Trist
  • Enervant


Share on Pinterest
Împarte cu prietenii










Submit

Comentarii:


  1. Alice

    Arti­co­lul meu pre­fe­rat, cel puțin de anul ăsta. Să-l mar­chez ca să mai revin asu­pra lui, din când în când.

    0
    0
    • Sorin Sfirlogea

      Când vin de la tine, apre­ci­e­rile au o sem­ni­fi­ca­ție spe­cială. Și mie îmi place cum a ieșit tex­tul ăsta, l-am scris din inimă și mi se pare că se simte.

      0
      0
  2. Claudia

    Cum sa spui ca tiri­i­tul gre­ie­ri­lor n-are niciun sens? Pai tu stii ca tiri­i­tul lor este un ter­mo­me­tru des­tul de bun?

    http://www.almanac.com/cricket-chirps-temperature-thermometer

    0
    0

Lasă un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *