Iluziile de mâine

Am stat câ­tva timp în mica noas­tră gră­dină, în seara asta. E iu­lie și în iu­lie cântă cu pa­tos gre­ie­rii și m‑am gân­dit că gre­ie­rii ha­bar n‑au care e ros­tul cân­ta­tu­lui lor, pur și sim­plu cântă fără să se in­trebe dacă exis­tența lor are vreun sens. Îmi veți spune că gre­ie­rii nici nu se pot în­treba, ei nu au ca­pa­ci­ta­tea de a ar­ti­cula în­do­iala. Dar am să ri­pos­tez: este oare în­do­iala ex­clusă prin im­po­si­bi­li­ta­tea for­mu­lă­rii ei? O lu­a­sem cu mine pe Kitty, pi­sica noas­tră, ca să se bu­cure și ea de o plim­bare târ­zie prin în­tu­ne­ri­cul gră­di­nii, cât timp eu îmi beam pa­ha­rul de vin. A să­rit de pe ge­nun­chii mei și a în­ce­put să adul­mece ghi­ve­cele și plan­tele și gâ­zele noc­turne care zbu­rau, in­vi­zi­bile pen­tru mine, pe sub na­sul ei. Și m‑am gân­dit că nici Kitty nu își ba­zează exis­tența pe că­u­ta­rea unui sens. Tră­iește, pur și simplu.

Nouă, oa­me­ni­lor, nu ne‑a fost dat con­for­tul psi­hic al unei exis­tențe per se. În ul­tima sa in­stanță, re­dusă la mi­nima ei sim­pli­tate, viața noas­tră tre­buie să se clă­dească pe o șu­bredă în­cro­pire de vise și in­chi­pu­iri — cea pe care Lii­ceanu le nu­mește “sis­te­mul de ilu­zii”. Poate pă­rea trist și de­pri­mant, acesta este însă, foarte pro­ba­bil, ade­vă­rul gol-go­luț al exis­ten­ței noas­tre. În za­dar că­u­tăm sen­suri mai pro­funde, ba chiar unora ni se pare că le și în­tre­ză­rim — de fapt chiar și aceste mi­raje ale unui so­fis­ti­cat în­țe­les fac parte până la urmă din ace­lași șir de mis­ti­fi­cări care ne ajută să‑l îm­pin­gem pe azi că­tre mâine.

Dar din ce se com­pune țe­su­tul pro­fund al aces­tui sis­tem de ilu­zii? Ne naș­tem cu el, pre­de­ter­mi­nat în co­dul nos­tru ge­ne­tic, ars în ma­trița noas­tră su­fle­tească? Ar în­semna că o dată cu apa­ri­ția noas­tră ni se li­vrează și cu­bul de za­hăr pe care viața ni‑l așează în față pen­tru a ne de­ter­mina să fa­cem un pas și încă un pas și să îna­in­tăm. Nu, nu poate fi așa, mai de­grabă cred că ilu­zi­ile ni le in­ven­tăm pe par­cur­sul în­ce­pu­tu­ri­lor, a pri­mi­lor ani de viață, când sun­tem mâ­nați de ener­ge­tice en­tu­zi­asme ju­ve­nile. Cum dăm însă formă aces­tui ba­gaj per­so­nal de vise? Din ce aluat frămân­tăm ilu­zi­ile noas­tre per­so­nale și cât timp se coc ele apoi, îna­inte de a de­veni uti­li­za­bile, prin în­cre­din­ța­rea noas­tră to­tală că ele sunt cele pe care tre­buie să le ur­măm pen­tru a do­bândi fe­ri­ci­rea unei exis­tențe împlinite?

Mai în­tâi s‑ar cu­veni să ob­serv că nu toate sis­te­mele de ilu­zii sunt fă­u­rite din vise în­drăz­nețe. E de ajuns mai pu­țin, chiar foarte pu­țin. Se poate crea un rost al vie­ții din doar câ­teva că­ră­mizi — plă­ce­rea ego­istă de a mânca, de a bea, de a face sex. Există con­cep­tul con­form că­ruia ni­mic nu rămâne în urma unui in­di­vid, așa că — dați fi­ind unei ima­nente pier­za­nii — nu ne pu­tem da un rost mai am­plu de­cât pro­pria noas­tră du­rată. Nu dă­i­nuim fi­zic prin ni­mic, deci tot ce pu­tem face este să sto­ar­cem plă­ce­rea din viață până la ul­tima pi­că­tură. Al­ții se auto­con­ving că ros­tul lor pe pământ sunt co­piii, pre­lun­gi­rea ge­ne­tică a pro­priei ma­trițe într‑o nouă ge­ne­ra­ție, care va re­peta acest exer­ci­țiu iar și iar, făcându‑i ast­fel me­mo­ra­bili. Sa­cri­fi­ciul lor, în­ge­nun­che­rea sub vremi, re­nun­ța­rea la pro­pria afir­mare, sunt toate me­nite să‑i trans­forme într‑o treaptă pe care ge­ne­ra­ția ur­mă­toare să poată păși, înăl­țându-se. Unii își urzesc ilu­zia unui rost prin pu­tere și bani, în­cer­când să ob­țină o faimă care să le poarte nu­mele din­colo de gra­ni­țele pro­priei existențe.

De­si­gur sunt și din aceia care își iau în se­rios pro­pri­ile ilu­zii, ajun­gând să le trans­forme — pa­ra­do­xal — în re­a­li­tăți. Ei sunt ade­sea obiec­tul iro­niei pu­blice care îi desfide să se do­ve­dească în stare a‑și urma vi­sele. Iar când re­u­șesc, cei din ge­ne­ra­ți­ile con­tem­po­rane lor — aceia ce se in­ti­tu­lează re­a­liști sus­ținând că doar vi­sele mă­runte și ne­a­pă­rat mer­can­tile sunt po­si­bile — îi per­si­flează mi­ni­ma­li­zându-le va­loa­rea. Exem­plul lor ne este tot mai rar mo­del de ur­mat. Ne amin­tim de ei doar atunci când, ne­pu­tând enu­mera pro­pri­ile noas­tre re­u­șite, îm­pru­mu­tăm din glo­ria aces­tor ne­buni fru­moși, în­zor­zonându-ne cu re­u­și­tele lor pre­cum cu niște de­co­ra­ții ale unor bă­tă­lii pe care nu le-am dus nicicând.

În­tre cei care nă­zu­iesc la stele și cei care își fă­u­resc vise mai mici de­cât pro­pria lor sta­tură e un spa­țiu al stră­da­niei. În el plu­tesc aceia din­tre noi care nu se pot mul­țumi cu sim­pla exis­tență he­do­nis­tică, dar care nu au nici scân­teia de ge­niu care să‑i urce pe boltă. În in­ter­va­lul din­tre ba­na­li­tate și ma­rele des­tin există un spa­țiu al în­că­pă­țâ­nă­rii de a avea o soartă care să  con­chidă exis­tența, al do­rin­ței de a crea, al per­se­ve­ren­ței în con­struc­ție. E te­re­nul de luptă cu me­di­o­cri­ta­tea, su­fi­ciența și re­nun­ța­rea. Acolo ar tre­bui să ne gă­sim cei mai mulți din­tre noi.

Însă, in­di­fe­rent cum ne con­struim pro­pria țe­să­tură de ilu­zii, fi­bra urze­lii se naște în anii ti­ne­re­ții noas­tre. Asta e con­vin­ge­rea mea. Atunci pri­vim în ju­rul nos­tru, că­u­tând ceva, orice, care să ne ser­vească drept ma­te­rial de bază pen­tru pri­mele noas­tre vise. Per­so­na­jele căr­ți­lor pe care le ci­tim (sau nu), exem­plul pă­rin­ți­lor și a ce­lor din pre­a­jma noas­tră, va­lo­rile pe care lu­mea din jur le afirmă prin com­por­ta­men­tul co­ti­dian, pri­e­te­ni­ile și an­tu­ra­jul ani­lor de co­pi­lă­rie și ado­les­cență, toate aces­tea și încă al­tele se in­si­nu­ează trep­tat și si­gur în noi, clă­dind con­tex­tul în care se agregă pro­priul nos­tru sis­tem de va­lori, în vâr­ful că­ruia se gă­sesc cele su­preme, cele pen­tru care me­rită să trăim. Pe aceste va­lori ma­xi­mi­zate de con­ști­ința noas­tră ne în­te­me­iem mai apoi ilu­zia că — do­bân­dindu-le și ma­ni­fes­tăndu-le — vom conta prin ele.

Pri­vind la per­so­na­jele care po­pu­lează co­pi­lă­ri­ile de azi, la spec­ta­co­lul pe care noi în­șine îl ofe­rim în fața ti­ne­ri­lor, la va­lo­rile pe care le afir­măm zi de zi, ne pu­tem da ușor seama din ce cheag își vor clădi pro­pri­ile vise ge­ne­ra­ți­ile care acum se for­mează. Iar va­lo­rile lor, in­di­vi­du­a­li­zate prin sis­te­mul de ilu­zii al fi­e­că­ruia din­tre ei, ne vor fi aș­ter­nu­tul nos­tru de bă­trâ­nețe. Vom con­tem­pla roa­dele gre­șe­li­lor noas­tre de acum, cu amă­ră­ciu­nea ne­pu­tin­ței de a în­toarce tim­pul, de a le fi dat alt exem­plu, de a fi trăit altfel.

Comentează pe Facebook...

Abonează-te...