Am stat câtva timp în mica noastră grădină, în seara asta. E iulie și în iulie cântă cu patos greierii și m‑am gândit că greierii habar n‑au care e rostul cântatului lor, pur și simplu cântă fără să se intrebe dacă existența lor are vreun sens. Îmi veți spune că greierii nici nu se pot întreba, ei nu au capacitatea de a articula îndoiala. Dar am să ripostez: este oare îndoiala exclusă prin imposibilitatea formulării ei? O luasem cu mine pe Kitty, pisica noastră, ca să se bucure și ea de o plimbare târzie prin întunericul grădinii, cât timp eu îmi beam paharul de vin. A sărit de pe genunchii mei și a început să adulmece ghivecele și plantele și gâzele nocturne care zburau, invizibile pentru mine, pe sub nasul ei. Și m‑am gândit că nici Kitty nu își bazează existența pe căutarea unui sens. Trăiește, pur și simplu.
Nouă, oamenilor, nu ne‑a fost dat confortul psihic al unei existențe per se. În ultima sa instanță, redusă la minima ei simplitate, viața noastră trebuie să se clădească pe o șubredă încropire de vise și inchipuiri — cea pe care Liiceanu le numește “sistemul de iluzii”. Poate părea trist și deprimant, acesta este însă, foarte probabil, adevărul gol-goluț al existenței noastre. În zadar căutăm sensuri mai profunde, ba chiar unora ni se pare că le și întrezărim — de fapt chiar și aceste miraje ale unui sofisticat înțeles fac parte până la urmă din același șir de mistificări care ne ajută să‑l împingem pe azi către mâine.
Dar din ce se compune țesutul profund al acestui sistem de iluzii? Ne naștem cu el, predeterminat în codul nostru genetic, ars în matrița noastră sufletească? Ar însemna că o dată cu apariția noastră ni se livrează și cubul de zahăr pe care viața ni‑l așează în față pentru a ne determina să facem un pas și încă un pas și să înaintăm. Nu, nu poate fi așa, mai degrabă cred că iluziile ni le inventăm pe parcursul începuturilor, a primilor ani de viață, când suntem mânați de energetice entuziasme juvenile. Cum dăm însă formă acestui bagaj personal de vise? Din ce aluat frământăm iluziile noastre personale și cât timp se coc ele apoi, înainte de a deveni utilizabile, prin încredințarea noastră totală că ele sunt cele pe care trebuie să le urmăm pentru a dobândi fericirea unei existențe împlinite?
Mai întâi s‑ar cuveni să observ că nu toate sistemele de iluzii sunt făurite din vise îndrăznețe. E de ajuns mai puțin, chiar foarte puțin. Se poate crea un rost al vieții din doar câteva cărămizi — plăcerea egoistă de a mânca, de a bea, de a face sex. Există conceptul conform căruia nimic nu rămâne în urma unui individ, așa că — dați fiind unei imanente pierzanii — nu ne putem da un rost mai amplu decât propria noastră durată. Nu dăinuim fizic prin nimic, deci tot ce putem face este să stoarcem plăcerea din viață până la ultima picătură. Alții se autoconving că rostul lor pe pământ sunt copiii, prelungirea genetică a propriei matrițe într‑o nouă generație, care va repeta acest exercițiu iar și iar, făcându‑i astfel memorabili. Sacrificiul lor, îngenuncherea sub vremi, renunțarea la propria afirmare, sunt toate menite să‑i transforme într‑o treaptă pe care generația următoare să poată păși, înălțându-se. Unii își urzesc iluzia unui rost prin putere și bani, încercând să obțină o faimă care să le poarte numele dincolo de granițele propriei existențe.
Desigur sunt și din aceia care își iau în serios propriile iluzii, ajungând să le transforme — paradoxal — în realități. Ei sunt adesea obiectul ironiei publice care îi desfide să se dovedească în stare a‑și urma visele. Iar când reușesc, cei din generațiile contemporane lor — aceia ce se intitulează realiști susținând că doar visele mărunte și neapărat mercantile sunt posibile — îi persiflează minimalizându-le valoarea. Exemplul lor ne este tot mai rar model de urmat. Ne amintim de ei doar atunci când, neputând enumera propriile noastre reușite, împrumutăm din gloria acestor nebuni frumoși, înzorzonându-ne cu reușitele lor precum cu niște decorații ale unor bătălii pe care nu le-am dus nicicând.
Între cei care năzuiesc la stele și cei care își făuresc vise mai mici decât propria lor statură e un spațiu al strădaniei. În el plutesc aceia dintre noi care nu se pot mulțumi cu simpla existență hedonistică, dar care nu au nici scânteia de geniu care să‑i urce pe boltă. În intervalul dintre banalitate și marele destin există un spațiu al încăpățânării de a avea o soartă care să conchidă existența, al dorinței de a crea, al perseverenței în construcție. E terenul de luptă cu mediocritatea, suficiența și renunțarea. Acolo ar trebui să ne găsim cei mai mulți dintre noi.
Însă, indiferent cum ne construim propria țesătură de iluzii, fibra urzelii se naște în anii tinereții noastre. Asta e convingerea mea. Atunci privim în jurul nostru, căutând ceva, orice, care să ne servească drept material de bază pentru primele noastre vise. Personajele cărților pe care le citim (sau nu), exemplul părinților și a celor din preajma noastră, valorile pe care lumea din jur le afirmă prin comportamentul cotidian, prieteniile și anturajul anilor de copilărie și adolescență, toate acestea și încă altele se insinuează treptat și sigur în noi, clădind contextul în care se agregă propriul nostru sistem de valori, în vârful căruia se găsesc cele supreme, cele pentru care merită să trăim. Pe aceste valori maximizate de conștiința noastră ne întemeiem mai apoi iluzia că — dobândindu-le și manifestăndu-le — vom conta prin ele.
Privind la personajele care populează copilăriile de azi, la spectacolul pe care noi înșine îl oferim în fața tinerilor, la valorile pe care le afirmăm zi de zi, ne putem da ușor seama din ce cheag își vor clădi propriile vise generațiile care acum se formează. Iar valorile lor, individualizate prin sistemul de iluzii al fiecăruia dintre ei, ne vor fi așternutul nostru de bătrânețe. Vom contempla roadele greșelilor noastre de acum, cu amărăciunea neputinței de a întoarce timpul, de a le fi dat alt exemplu, de a fi trăit altfel.
17:07
Cum sa spui ca tiriitul greierilor n‑are niciun sens? Pai tu stii ca tiriitul lor este un termometru destul de bun?
http://www.almanac.com/cricket-chirps-temperature-thermometer
9:08
Articolul meu preferat, cel puțin de anul ăsta. Să‑l marchez ca să mai revin asupra lui, din când în când.
13:08
Când vin de la tine, aprecierile au o semnificație specială. Și mie îmi place cum a ieșit textul ăsta, l‑am scris din inimă și mi se pare că se simte.