Împarte cu prietenii










Submit

Covrigi cu salam de Sibiu

În pri­mele zile ale lui 1990, după ce abu­rii bahici ai pri­mu­lui Reve­lion liber s-au risi­pit, oame­nii din Râm­nicu Sărat s-a tre­zit într-o nouă orân­du­ire. Capi­ta­lis­mul și demo­cra­ția dăduse buzna peste ei prin ecra­nele tele­vi­zoa­re­lor, la care urmă­ri­seră plini de curi­o­zi­tate eve­ni­men­tele de la Timi­șoara și Bucu­rești. În oraș revo­lu­ția nu pro­du­sese prea mare vâlvă, doar un tânăr care încer­case să fure niște țigări de la fabrica de tutun fusese împuș­cat din gre­șe­ală de cineva și apoi fusese decla­rat erou al Revo­lu­ției, pen­tru că nu se cădea ca în vre­mu­rile ace­lea să piară cineva de glonț alt­min­teri decât în mod vite­jesc.

Tre­cuse Anul Nou, lumea petre­cuse cu ceva sfi­ală, ascunzându-se după dra­pe­ri­ile apar­ta­men­te­lor din blo­cu­rile comu­niste de teama tero­riș­ti­lor care puteau fi ori­unde ascu­nși: în blo­cul de vizavi, în ali­men­tară sau poate chiar în pubela de gunoi. Nu fusese prea rău, apu­ca­seră să aducă de la țară por­cul, vinul și mură­tu­rile, pen­tru că toți aveau rădă­cini în satele din jur. Câțiva mai îndrăz­neți, după ce-și lua­seră o por­ție bună de vin în sto­mac, au ieșit pe stradă ca să bra­veze șî să arate tutu­ror că nu le e frică. Undeva departe, peste câmp, împuș­că­tu­rile de la uni­tă­țile mili­tare se stin­se­seră. Era liniște acum, dar lumea încă mai vor­bea des­pre tero­riș­tii care ata­ca­seră uni­tă­țile mili­tare din mar­gi­nea ora­șu­lui și era lesne de înțe­les asta, pen­tru că Râm­nicu Sărat avea trei uni­tăți mili­tare, era un loc stra­te­gic din punct de vedere mili­tar, nu degeaba fusese linia Mărăști-Mărășești-Oituz prin apro­pi­ere. Era reli­e­ful, așe­za­rea lucru­ri­lor, în fine! ceva, nu prea lim­pede, dar cu sigu­ranță ceva stra­te­gic și extra­or­di­nar de impor­tant în legă­tură cu ora­șul lor — alt­min­teri n-ar fi așe­zat Ceau­șescu uni­tă­țile mili­tare acolo, nu?

S-au regă­sit cu mirare unii pe alții după zilele ace­lea de tul­bu­rare gene­rală, uimiți că viața con­ti­nua parcă neschim­bată: soa­rele răsă­rise peste betoa­nele ora­șu­lui la fel ca îna­inte, învi­orând culo­rile terne ale pere­ți­lor igra­si­oși și mân­gâind deli­cat copa­cii înghe­țați de vân­tul rece de la răsă­rit, care bate întot­dea­una asu­pra ora­șu­lui. S-au pri­vit ușor des­cum­pă­niți și și-au zis că poate ar tre­bui să meargă la fabrică, ser­vi­ciul e ser­vici, nu? tre­buie să ne facem dato­ria, așa zice și la tele­vi­zor, să clă­dim o nouă Româ­nie. Pe por­țile fabri­cii de șuru­buri au intrat mun­ci­to­rii, ca în aproape fiece dimi­neață. Și pro­ba­bil că și dimi­neața aceea ar fi rămas una ano­nimă în isto­rie dacă n-ar fi avut cineva — nu știm cine, un român de bine — ideea că tre­buie să veri­fice un pic ce fac direc­to­rii ăia de sus, din clă­di­rea aia gri cu două etaje, care sunt nomen­cla­tu­riș­tii cei răi din cauza cărora ei — oame­nii sim­pli și cin­stiți — n-au avut liber­tate și mân­care.

Au por­nit toți într-un gând, să facă drep­tate. Au urcat cu pași apă­sați trep­tele către biroul direc­to­ru­lui gene­ral și au dat buzna în încă­pere, sur­prinși să nu-l găsească acolo pe titu­lar. Secre­tara dumi­sale striga cât o ținea gura că nu-i acolo, e în sec­ție, cobo­râse să vor­bească ceva cu ingi­ne­rul șef. Furia pro­le­tară se des­fă­șura însă impla­ca­bilă, jus­ti­ția tre­buia apli­cată neîn­târ­ziat. Au des­chis micul fri­gi­der din biroul dic­ta­to­ru­lui, ca să des­co­pere ce ascun­dea acolo de ochii popo­ru­lui, cu ce bună­tăți se hră­nea în timp ce ple­bea pro­le­tară sufe­rea în tăcere. Unul cu bască și halat albas­tru, ăl mai îndrăz­neț și mai hotă­rât, trase de mâner și des­chise ușa Fram-ului rot­und, cu smal­țul nițel sărit pe ici-pe colo. Privi înă­un­tru la raf­tu­rile mai mult goale și, după ce râgâi de la sar­ma­lele reve­li­o­nu­lui ce tre­cuse, le zise celor­lalți: ia uite, bă, ce mănâncă neno­ro­ci­tul ăsta de comu­nist: covrigi cu salam de Sibiu! Și noi nu găsim nimic în ali­men­tara!

* * *

Astăzi, când cre­deam că nimic nu mai poate întoarce anii aceia de pros­tească tul­bu­rare, am putut asista cum se perindă oameni în toată firea ca să vadă vila Dante, locu­ința pe care Ponta pre­tinde că și-o pre­gă­tea Băsescu pen­tru retra­ge­rea din func­ția de pre­șe­dinte. Am pri­vit repor­ta­jele video și m-am gân­dit că bătrâ­nii aceia care bătu­seră drum lung să ajungă acolo și stă­teau la coadă, în soa­rele torid, ca să vadă "luxul dic­ta­to­ru­lui", ar fi tre­buit să fie înțe­lep­ții noș­trii, cei care să ne spună des­pre măsură și bun simț, des­pre îngă­du­ință și cre­dință. În locul lor am văzut niște indi­vizi gâr­bo­viți de pro­pria lor pros­tie, înră­iți și inepți, care poves­tesc des­pre pla­ti­tu­di­nile vie­ții lor inu­tile și triste. Când nu ai nici un rost în viață, pri­mul vino­vat către care tre­buie să pri­vești este cel din oglindă. Știu, sună dur și injust, dar dacă nu stai drept și demn indi­fe­rent de vre­muri și de gre­u­tăți, dacă pierzi busola pro­priei tale iden­ti­tăți și te lași mânat de rău­tate și pros­tie, atunci cu greu te mai poți numi om.

Vă las în com­pa­nia unei per­soane repre­zen­ta­tive pen­tru cate­go­ria celor ce și-au pier­dut măsura (dacă au avut-o vreo­dată), amintindu-mi de vor­bele unei pri­e­tene: "Sorine, sun­tem toți oameni, ființe spi­ri­tu­ale, egale în drep­turi". Oare?

[gran­d­flv id=3774 w=560 h=324 autoplay=false]

 * Repor­ta­jul apar­ține lui Vlad Teo­do­rescu — Eve­ni­men­tul zilei.


Mulțumesc! Spune și altora despre articol.
 
Spune-mi, te rog, cum ți s-a părut articolul?
  • Interesant
  • Original
  • Amuzant
  • Plictisitor
  • Trist
  • Enervant


Share on Pinterest
Împarte cu prietenii










Submit

Comentarii:


Lasă un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *